Nazuinta spre necuviinta...

Se intampla adesea sa avem o stare sufleteasca specifica, o inclinatie deosebita de a resimti puternic impresii fizice sau morale, de a ne contopi in freamat cu ceva ce ne-am dori pregnant sa se intample, sa petrecem, sa avem alaturi, nazuim spre implinirea unui dor imens de a ne induce contopirea unor senzatii pricinuite de sentimente puternice, de ardenta identificare sentimentala sau dimpotriva, abstinenta unor excese.

Percepem aceasta stare, uneori ca suferinta fizica cumplita a unei lipse, ca lacuna a ceea ce consideram oportun a fi avut la un moment dat, sau ca deteriorare a unor petreceri ale variabilei temporale, de-a lungul experientelor noastre limitate si ne trezim cu stimulul unui nou inceput, pe temelia solida a ceea ce stim cel mai bine sa traim si pe bazele a ceea ce ne produce multumire modesta continua in zilele noastre. Ramanem verticali, doar pentru ca rigorile societale ne sunt povata si calauza, sau doar pentru ca ne-am identificat cu ceea ce se considera de buna cuviinta si manierabil atestat? Ne simtim capabili, sa dam curs unor satisfactii incerte, pe baza de zvonuri sau senzorial absolut?

Arta placerii

Sintetic si in mod comun, arta ni se prezinta intr-o forma pur subiectiva; desi ca fond obiectiv, o percepem drept mijloc specific si in acelasi timp, fantastic, de exprimare, de producere a unor valori de ordin estetic, de delectare profunda sau adoratie de ordin mistic a unor fenomene, care pot deveni datatoare de viata ori dimpotriva categorii abstracte, depinde, insa de modul in care ne raportam subiectivitatea la universalul artistic.

Scopul placerii este punctul in care cultul si constiinta se unifica, sub forma reflectiei si interpretarii, mai presus de social, fiinta sau presiune, ca functie principala, independenta de conditiile premergatoare actului de admiratie intensa, inclusiv traire efervescenta, de contopire cu sublimul care provoaca duelul simturilor. Placerea poate fi acel scop prin excelenta, pentru a carui atingere ne convertim in adepti, catre a carui satisfacere tindem, placerea poate fi in mod acut, acel scop a carui excitatie externa ne inunda, a carui posesie ne solicita initiere in perceptibil, si pentru a carui culminatie devenim cu supunere voita sclavi. Placerea este arta, desi, arta nu se reduce la placere!

Asteptarea - deziluzie sau izbanda?

Ne regasim uneori in postura cea mai indezirabila si ostila tuturor eforturilor si dorintelor ardente pe care le  cultivam navalnic si coplesitor, ne surprindem pur si simplu in asteptare, in stadiul de efectiva neinterventie. Desigur, efectul ecpectatiilor de aceasta natura ar trebui sa se nasca drept rodul calculelor noastre launtrice, al probabilitatilor si promisiunilor de constiinta, pe care inainte de toate le incercam in pofida aspiratiilor si ravnelor, care ne-au invatat ca fiecare cauza produce un efect, ca fiecare moment este potrivit unei experiente si fiecare loc este ideal unei existente materiale. Conform sistemului coerent al propriei noastre gandiri, asteptam in cele din urma o situatie in care realizarea nu este fictiune, nici aparenta ci doar indeplinire, intemeiere si valorificare de principii rationale. Pe de alta parte, perceptiile false pot fi induse, printre altele, de starile psihice sau nervoase individuale, care sunt permanent stimulate de procesul acestei asteptari. Finalitatea poate fi numita brusc deziluzie; poate fi neconcordanta a succesiunilor sau poate fi izbanda tuturor temerilor...

Placere sociala

... despre cat de atasati putem deveni de senzorial... sau despre cat de mult ne putem simti atasati de receptarea stimulilor exteriori sau dimpotriva... desi poate suna patologic... cat de atrasi ne putem simti de catre stimulii interiori... in asa fel, incat pragmatismul vietii cotidiene ne poate conduce catre refularea oricarei dorinte, in special a celor de natura agresiva sau sexuala, vorba lui Freud, aparatul nostru psihic, pur si simplu le respinge... ca fiind inconstient si insuficient "plamadite". Si atunci cand ne ambitionam cel mai mult sa indepartam tentatiile, ne putem trezi, cu toata insusirea noastra rationala, in postura de a deveni tulburati sau nevrotici. In aceasta situatie, potrivit psihanalizei freudiene, ar fi preferabil sa raportam la starea de constienta, toate acele dorinte refulate, sa acceptam posibilitatile proprii reale, rolul pe care ni l-am asumat in aceasta societate, faptul ca sensibilitatea si receptivitatea organismului nostru fizic este coerenta unor scopuri sociale; iar ceea ce constituie dorinta vie, trebuie transformat in ceea ce respectă legi și reguli de formare, într-un sistem, a carui necesitate decurge din premize.

Echilibru social

De departe, cel mai dezolant sentiment de neputinta il avem datorita faptului ca traim in aceasta tara, ca traim intr-o asemenea societate, ca tot ce este in jurul nostru este menit a ne distruge lent, dar sigur... si emitem astfel de ipoteze in acele momente in care ne abandoneaza coplesitor increderea in actiunile noastre, stima de sine puternic doborata, lipsa unui factor motivant. La celalalt pol al dispozitiei sufletesti se afla putinta, dorinta si fermitatea care ne indarjesc catre obtinerea a tot ce poate fi opus deceptiei, dificultatilor, oboselii si care ne creeaza o punte de relaxare fata de raporturile cu ceilalti, o convingere fecunda ca normele dupa care actionam sunt pozitive, ca avem puterea sa respingem ceea ce vine in contradictie cu imaginile si dorintele pe care le conturam pe structura solida a constientului, inarmat cu suficiente rezerve de amor propriu... multiplicare a trairilor care ies la suprafata atunci cand nu mai reusim sa facem fata pesimismului. Numai ratiunea poate in ambele cazuri, sa ne conduca spre acel echilibru benefic, in care inabusim ceea ce nu ne este neaprat necesar sau acceptam din plin ceea ce se poate dovedi ca fiind necesar, doar ratiunea ne mai poate conduce catre echilibrul dinamic social, care ne faciliteaza progresul... pentru ca independent de bine si de rau, evoluam... dar o percepem uneori, tardiv!

Acceptare sau negare?

Despre cat ne deschidem in lumea sociala sau despre cat reprimam la nivel individual... la asta ma gandeam... De multe ori receptivitatea noastra la fapte, acte, semeni este diminuata de slaba imunitate a propriilor afecte, alteori, suntem refractari la invazia intensificata de amplitudinea simtirilor noastre; iar atunci cand orizontul nostru afectiv este valoric accentuat - pozitiv sau negativ, suntem pusi in situatia de a folosi liberul arbitru... si nici in urma unei deliberari indelung cantarite, nu putem sa capatam taria de a accepta sau a respinge una dintre variante. Desi,  pentru bunul mers al constiintei noastre, suntem datori sa opunem rezistenta tuturor acelor tentatii pe care senzorialul ni le ofera; sa ne impotrivim, cu indarjire fiecarei ademeniri a lumii materiale; devenim de multe ori avizi de rebeliune si instanta, de hedonismul clipei imediat incoltite, de inconsecventa desfasurarilor relationale proprii si ne lasam dusi de valul inconstantei naturalismului personal. De fiecare data, examinam posibilitati de acceptare sau negare, fara a lua, rational, in calcul concretul existentei noastre, fara a ne raporta la ceea ce ar putea produce disparitia noastra.

Femeia ... ca natura!

Aveam pofta sa scriu despre un subiect a carui abordare sa imi fie "aproape" si, ca de obicei, am gasit femeia... femeia, ca ideal spre cunoastere absoluta, ca noutate care surprinde, ca raritate, ca stimul, ca proces... de crestere, de negare a tuturor contradictiilor launtrice, de iubire condusa la paroxism, de vesnica amploare a afectelor. Femeia este o modalitate de studiu exhaustiv al naturii conceptiei unei realitati imuabile, este izvor pentru simturi si finalitate pentru minte. Femeia depaseste cadrul fenomenal al experientei, se manifesta ca esenta si din pura ignoranta, este perceputa insuficient prin intermediul organelor senzoriale si tocmai aceasta perceptie ii intareste necesitatea de a gasi relatii care faciliteaza preludiul operatiilor gandirii, ale opozitiilor dinamice pe care ni le ofera, cu moderatie, intelectul. Femeia este un ansamblu ostentativ de insusiri desavarsite, care se perpetueaza in limite specifice: este natura in vesnica miscare, corelativa cu esenta; este structura etica superioara, ca factor al constiintei, este in permanenta dezvoltare, fara a inceta vreodata a fi ea insasi, si fara a renunta vreodata, a trezi in exterior sentimente, pe care nici universul nu este capabil sa le inteleaga...

Metamorfoza individuala/sociala

Ma gandeam ca in timpul acestei vieti, in pasul trecerii timpului ne transformam, devenim, ne schimbam... incepand cu felul nostru de a fi, diferentele sunt sesizabile in modul de gandire, aspectul fizic, actiunile pe care le intreprindem, asadar rationam distinct, fiintam diferit si ne comportam, in consecinta trairilor si a facultatilor noastre intelectuale. Acestea constituie fundamentul naturii noastre launtrice, acea forma de existenta care nu este perceptibila nemijlocit, ci, care, doar poate fi observata prin exportul relatiilor noastre catre lumea exterioara. In acest fel incepe operationalizarea totului uman, de la general spre particular, de la compus la simplu, de la abstract la concret, acesta devine modul in care permitem sa fim tradusi in contextul social, in care ne asumam roluri, in care permanentizam status-uri, castigam o anumita pozitie sociala si, ca urmare ne adaptam cu rezistenta sovaitoare a fiecarei incercari virgine, cu neputinta fiecarui prim inceput si cu dorinta de a ne demonstra noua insine, ca provocarea nu poarta hramuri  lumesti, lipsite de originalitate. In acest fel metamorfoza individuala se poate conjuga in urmatoarea paradigma: general - compus - abstract versus particular -simplu - concret sau rol - status -  pozitie sociala versus neputinta - rezistenta - dorinta.