sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Placere sau viciu?

Ma gandeam cat de firava este granita dintre placere si viciu, fara a le identifica si fara a le considera inseparabile, desigur. Ceea ce au in comun ambele stari ar fi: ca sunt manifestari afective ale comportamentului nostru, ca sunt determinate de satisfacerea anumitor trebuinte, care se manifesta intens si care polarizeaza intr-un anumit grad psihicul si procesele lui. Finalitatea acestor doua afecte, ar consta in desfatare, exaltare, satisfactie paroxistica, frenezie. Ceea ce canalizeaza traiectoria afectelor, pe de o parte si in mod prioritar, consider ca, se regaseste in intensitatea cu care ne dorim sa isi produca efectul ravnit, senzatia de provocare violenta a gustului si a celorlalte simturi;  iar pe de alta parte, permanenta cu care actioneaza asupra spriritului nostru si modul in care actiunea lor devine coplesitoare. In acest fel se  transforma placerea in viciu si se dobandeste dependenta de obiectul obsedant. Asadar, datorita nestapanirilor initiale, a statorniciei ulterioare si amplificarii senzatiilor, vom ajunge sa ne satisfacem pofta numai din placere sau devine viciu?

duminică, 14 octombrie 2012

Proiectii...



Ma intrebam de cate ori acceptam sau negam efectul propriilor noastre proiectii... ale celor mai diverse dintre actiunile noastre sau pornirilor noastre; sau mai exact de cate ori acceptam sau negam efectul finalitatilor indezirabile ale acestor proiectii launtrice? Sta necontenit in natura noastra morala sa proiectam afectii, dispozitii spirituale care nazuiesc spre recunoasteri, dorinte, chiar statornicii, a caror evolutie sa ne aduca la ingaduinta sau capabilitatea de a suporta consecintele nereusitelor lor, la fermitatea de a face fata nerecunoasterilor, neimplinirilor, oscilatiilor de orice fel, consecinta abrupta a starii de oboseala, pericol asumat sau pura dificultate. De asemenea, evolutia acestor dispozitii poate sa conduca spre notorietate, succes, schimbare. Universul nostru spiritual percepe atunci efectul real ca negare sau acceptare? Starea noastra afectiva este cea de dupa acceptare sau este cea de dinaintea acceptarii? Consider, totusi, ca starea de negare intervine in momentul in care balanta inclina in sensul opus evolutiei proiectarilor proprii.

luni, 4 iunie 2012

Gandindu-ne la ceilalti...

Ma gandeam cat de usor si fals suntem perceputi de restul lumii, chiar si de cei apropiati noua, in anumite momente... Ar fi inutil sa insist asupra a ceea ce toata lumea stie... despre fiecare... despre cat de facil este sa emitem pareri, si culmea, sa le mai si exprimam ca idei verificate in timp. Ne sta in fire probabil sa aplicam etichete si sa enuntam, sub pretentia propriilor capacitati intelectuale, supra-estimate de amorul propriu sau de ceea ce ne-a incurajat sa le dezvoltam sau de cei care ne-au sustinut perpetuu in a le cultiva; ca atare, ne sta in in atitudine: a califica actiuni, fapte, dorinte, pe ale caror meleaguri suntem doar din intamplare. Noi suntem cei care cream imagini deformate, datorita carora contrazicem inclusiv constiinta noastra morala, pentru simplul fapt ca niciodata nu ne punem in papucii lor... adica nici macar nu nazuim sa fim in pielea lor, pentru o mai corecta intelegere sau macar pentru a nu mai pierde timpul reflectand asupra corectitudinii celor anterior exprimate fara noima. Inabusim adesea pozitivismul gandirii prin sofisme de care nici macar himerele ratiunii noastre nu ar fi mandre.


marți, 8 mai 2012

Nazuinta spre necuviinta...

Se intampla adesea sa avem o stare sufleteasca specifica, o inclinatie deosebita de a resimti puternic impresii fizice sau morale, de a ne contopi in freamat cu ceva ce ne-am dori pregnant sa se intample, sa petrecem, sa avem alaturi, nazuim spre implinirea unui dor imens de a ne induce contopirea unor senzatii pricinuite de sentimente puternice, de ardenta identificare sentimentala sau dimpotriva, abstinenta unor excese.
Percepem aceasta stare, uneori ca suferinta fizica cumplita a unei lipse, ca lacuna a ceea ce consideram oportun a fi avut la un moment dat, sau ca deteriorare a unor petreceri ale variabilei temporale, de-a lungul experientelor noastre limitate si ne trezim cu stimulul unui nou inceput, pe temelia solida a ceea ce stim cel mai bine sa traim si pe bazele a ceea ce ne produce multumire modesta continua in zilele noastre. Ramanem verticali, doar pentru ca rigorile societale ne sunt povata si calauza, sau doar pentru ca ne-am identificat cu ceea ce se considera de buna cuviinta si manierabil atestat? Ne simtim capabili, sa dam curs unor satisfactii incerte, pe baza de zvonuri sau senzorial absolut?

duminică, 6 mai 2012

Arta placerii

Sintetic si in mod comun, arta ni se prezinta intr-o forma pur subiectiva; desi ca fond obiectiv, o percepem drept mijloc specific si in acelasi timp, fantastic, de exprimare, de producere a unor valori de ordin estetic, de delectare profunda sau adoratie de ordin mistic a unor fenomene, care pot deveni datatoare de viata ori dimpotriva categorii abstracte, depinde, insa de modul in care ne raportam subiectivitatea la universalul artistic.
Scopul placerii este punctul in care cultul si constiinta se unifica, sub forma reflectiei si interpretarii, mai presus de social, fiinta sau presiune, ca functie principala, independenta de conditiile premergatoare actului de admiratie intensa, inclusiv traire efervescenta, de contopire cu sublimul care provoaca duelul simturilor. Placerea poate fi acel scop prin excelenta, pentru a carui atingere ne convertim in adepti, catre a carui satisfacere tindem, placerea poate fi in mod acut, acel scop a carui excitatie externa ne inunda, a carui posesie ne solicita initiere in perceptibil, si pentru a carui culminatie devenim cu supunere voita sclavi. Placerea este arta, desi, arta nu se reduce la placere!

luni, 9 aprilie 2012

Asteptarea - deziluzie sau izbanda?

Ne regasim uneori in postura cea mai indezirabila si ostila tuturor eforturilor si dorintelor ardente pe care le  cultivam navalnic si coplesitor, ne surprindem pur si simplu in asteptare, in stadiul de efectiva neinterventie. Desigur, efectul ecpectatiilor de aceasta natura ar trebui sa se nasca drept rodul calculelor noastre launtrice, al probabilitatilor si promisiunilor de constiinta, pe care inainte de toate le incercam in pofida aspiratiilor si ravnelor, care ne-au invatat ca fiecare cauza produce un efect, ca fiecare moment este potrivit unei experiente si fiecare loc este ideal unei existente materiale. Conform sistemului coerent al propriei noastre gandiri, asteptam in cele din urma o situatie in care realizarea nu este fictiune, nici aparenta ci doar indeplinire, intemeiere si valorificare de principii rationale. Pe de alta parte, perceptiile false pot fi induse, printre altele, de starile psihice sau nervoase individuale, care sunt permanent stimulate de procesul acestei asteptari. Finalitatea poate fi numita brusc deziluzie; poate fi neconcordanta a succesiunilor sau poate fi izbanda tuturor temerilor...

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Placere sociala

... despre cat de atasati putem deveni de senzorial... sau despre cat de mult ne putem simti atasati de receptarea stimulilor exteriori sau dimpotriva... desi poate suna patologic... cat de atrasi ne putem simti de catre stimulii interiori... in asa fel, incat pragmatismul vietii cotidiene ne poate conduce catre refularea oricarei dorinte, in special a celor de natura agresiva sau sexuala, vorba lui Freud, aparatul nostru psihic, pur si simplu le respinge... ca fiind inconstient si insuficient "plamadite". Si atunci cand ne ambitionam cel mai mult sa indepartam tentatiile, ne putem trezi, cu toata insusirea noastra rationala, in postura de a deveni tulburati sau nevrotici. In aceasta situatie, potrivit psihanalizei freudiene, ar fi preferabil sa raportam la starea de constienta, toate acele dorinte refulate, sa acceptam posibilitatile proprii reale, rolul pe care ni l-am asumat in aceasta societate, faptul ca sensibilitatea si receptivitatea organismului nostru fizic este coerenta unor scopuri sociale; iar ceea ce constituie dorinta vie, trebuie transformat in ceea ce respectă legi și reguli de formare, într-un sistem, a carui necesitate decurge din premize.

joi, 22 martie 2012

Echilibru social

De departe, cel mai dezolant sentiment de neputinta il avem datorita faptului ca traim in aceasta tara, ca traim intr-o asemenea societate, ca tot ce este in jurul nostru este menit a ne distruge lent, dar sigur... si emitem astfel de ipoteze in acele momente in care ne abandoneaza coplesitor increderea in actiunile noastre, stima de sine puternic doborata, lipsa unui factor motivant. La celalalt pol al dispozitiei sufletesti se afla putinta, dorinta si fermitatea care ne indarjesc catre obtinerea a tot ce poate fi opus deceptiei, dificultatilor, oboselii si care ne creeaza o punte de relaxare fata de raporturile cu ceilalti, o convingere fecunda ca normele dupa care actionam sunt pozitive, ca avem puterea sa respingem ceea ce vine in contradictie cu imaginile si dorintele pe care le conturam pe structura solida a constientului, inarmat cu suficiente rezerve de amor propriu... multiplicare a trairilor care ies la suprafata atunci cand nu mai reusim sa facem fata pesimismului. Numai ratiunea poate in ambele cazuri, sa ne conduca spre acel echilibru benefic, in care inabusim ceea ce nu ne este neaprat necesar sau acceptam din plin ceea ce se poate dovedi ca fiind necesar, doar ratiunea ne mai poate conduce catre echilibrul dinamic social, care ne faciliteaza progresul... pentru ca independent de bine si de rau, evoluam... dar o percepem uneori, tardiv!