Simone Signoret

Se intampla adesea sa avem o stare sufleteasca specifica, o inclinatie deosebita de a resimti puternic impresii fizice sau morale, de a ne contopi in freamat cu ceva ce ne-am dori pregnant sa se intample, sa petrecem, sa avem alaturi, nazuim spre implinirea unui dor imens de a ne induce contopirea unor senzatii pricinuite de sentimente puternice, de ardenta identificare sentimentala sau dimpotriva, abstinenta unor excese. Percepem aceasta stare, uneori ca suferinta fizica cumplita a unei lipse, ca lacuna a ceea ce consideram oportun a fi avut la un moment dat, sau ca deteriorare a unor petreceri ale variabilei temporale, de-a lungul experientelor noastre limitate si ne trezim cu stimulul unui nou inceput, pe temelia solida a ceea ce stim cel mai bine sa traim si pe bazele a ceea ce ne produce multumire modesta continua in zilele noastre. Ramanem verticali, doar pentru ca rigorile societale ne sunt povata si calauza, sau doar pentru ca ne-am identificat cu ceea ce se considera de bu

Sintetic si in mod comun, arta ni se prezinta intr-o forma pur subiectiva; desi ca fond obiectiv, o percepem drept mijloc specific si in acelasi timp, fantastic, de exprimare, de producere a unor valori de ordin estetic, de delectare profunda sau adoratie de ordin mistic a unor fenomene, care pot deveni datatoare de viata ori dimpotriva categorii abstracte, depinde, insa de modul in care ne raportam subiectivitatea la universalul artistic. Scopul placerii este punctul in care cultul si constiinta se unifica, sub forma reflectiei si interpretarii, mai presus de social, fiinta sau presiune, ca functie principala , independenta de conditiile premergatoare actului de admiratie intensa, inclusiv traire efervescenta, de contopire cu sublimul care provoaca duelul simturilor. Placerea poate fi acel scop prin excelenta, pentru a carui atingere ne convertim in adepti, catre a carui satisfacere tindem, placerea poate fi in mod acut, acel scop a carui excitatie externa ne inunda, a carui pose