Articole stufoase 2009 - 2011

Traieste clipa!

Incep sa scriu cu gandul la indemnul hedonist… pentru ca toti oamenii pe care i-am intalnit in ultimele zile isi amintesc cu un soi de emotii, placere, regrete si alte sentimente de genul despre tinereti de altadata, despre bucuria sociala generic vorbind, cand a venit vorba de moartea marelui Adrian Paunescu. Personal, nu pot sa spun ca m-a miscat prea mult nici fenomenul unei morti firesti, intrucat exact asa am perceput-o; nici potentialul liric al acestuia, poate si datorita faptului ca nu am prins a trai in plin acele vremuri de restriste comunista in care delectarea simturilor prin intermediul cenaclului facea cetatenii sa tresalte, sa vibreze etc.
Niciodata nu ma stiu a fi trait in umbra trecutului, nici macar nu am staruit prea mult asupra celor duse, in sensul ca am fost mai mult absorbita de prezent, de ceea ce vreau acum sa fac si cum vreau acum sa simt realitatea, cum ma bucur de emotia momentului si cum o proiectez in viitor, sau o prelungesc voit si constient sau cum o pot amplifica… au fost si sunt ratiunile dupa care imi ghidez cursul.
In ultimele zile toata lumea a fost atat de intens si vizibil “marcata” de pierderea maestrului, incat pe unde am iesit se vorbea numai despre subiectul in cauza, despre cat de multe amintiri le-a trezit, despre cum si ce si in ce mod… nu stiu sa inteleg si ma oboseste la maxim atitudinea celor care traiesc pe seama amintirilor, nici macar rabdare nu am sa ascult… Mi-am atribuit in acest sens calificative de superficialitate si egoism… poate pe buna dreptate, deoarece, evident ca am si eu amintiri, insa nu am recurs deloc la ele, cele placute au trecut si daca s-ar repeta in acest moment, cu siguranta nu ar mai avea acelasi efect si nu ar mai implica aceleasi trairi. Daca au fost amintiri neplacute, la fel, nu cred ca am timp sa ma intorc asupra lor… poate ca am invatat la momentul respectiv ce sa cataloghez ca bun sau rau si nu e nevoie sa fac mereu o introspectie in trecut.
            Subit, poeziile lui au devenit mari capodopere, i se recunoaste genialitatea pe structura unei permanente intelectuale superioare, ma astept ca in scurt timp sa fie introdus in manualele de scoala ale generatiilor foarte tinere si sa li se ceara invatarea silita, de vreme ce de-a lungul ultimilor ani in manuale au fost introdusi si alti poeti, prozatori de factura slaba si fara prea mult fundament inteligibil, dar sunt propulsati cu  vesnica admiratie de batranii facatori de “legi”. In fiecare zi am senzatia ca acest popor si-a meritat si in continuare isi merita soarta, atat timp cand inca isi plange trecutul si duce dorul timpurilor de altadata. Putini sunt cei care se mai bucura de micile sau marile bucurii ale momentului pentru ca toti au ramas cu invatatura si conservatorismul timpurilor in care egalitatea dadea mediocritatea. Intr-adevar vorbesc de generatiile care ne-am nascut in acea infloritoare epoca de aur, insa intre marea masa sunt si oameni care au capatat vederi largite, au dobandit valente noi de raportare la lume, care manifesta o alta deschidere la internationalitate.
            Romanilor, nu le-a fost bine nici in epoca de trista amintire, nici mai nou in Uniunea Europeana. S-au plans mereu. Pe unde mergi… ii vezi cum regreta chiar si faptul ca s-au nascut. Totul este in defavoarea tuturor, dar nimeni nu misca un deget. Si ma intreb in consecinta cum poate o astfel de natie sa ajunga la performanta, la corectitudine, la pragmatismul zilei de azi sau este acesta un obiectiv realizabil, tangibil?
            Adica putem sa ne dam o clipa silinta de a trai clipa respectiva? Putem ramane singuri cu noi si putem sa ne evaluam corect din punct de vedere al capabilitatii? Putem afla ce stim sa facem practic cel mai bine fiecare? Vrem oare sa ne cunoastem sau interesul este doar de a-i cunoaste pe ceilalti si de a le aplica etichete?
Simona OPREA2 comentarii

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Despre nimic


            Voi scrie doua vorbe despre nimic… sau despre tot ce poate sa semnifice nimic… La un moment dat cineva imi spunea ca as avea  “Capacitatea de a construi aproape infinit pe o structura minuscula, de a scrie intr-o maniera complexa despre lucruri simple.” si ulterior admit ca m-am gandit suficient de mult la aceste aspecte… insa in realitate sunt extrem de pragmatica si niciodata nu recurg la impleticiri de cuvinte sau anagramari de situatii, dar cand vine vorba de scris… incep sa o fac fara vreun obiectiv specific, ci pur si simplu… ceea ce vreau sa exprim… pun negru pe alb si acest sentiment este adeseori atat de linistitor incat scriu si scriu si recitesc si consider si eu insami ca pot sa scriu lejer de mult despre nimic in opinia unora sau despre tot ce poate sa reprezinte in mintea mea nimic, insa fac exact ceea ce vreau, pentru ca sunt libera sa vreau!
            Jocul de-a cuvintele… de-a simbolurile… de-a petrecutul timpului in mod placut, in mod comod, aparent fara sa incumbe vreo finalitate… dar ma intreb de ce uneori ne simtim bine sa actionam fara un scop ci doar de dragul de a face ceva… si apoi cata lume este pe aceeasi lungime de unda si poate sa accepte puncte de vedere sterile… sau cati sunt cei care inteleg ca astfel de rasturnari de litere se petrec doar in scris… sunt doar o alternativa de divagare a realitatii sau doar o iluzorie perspectiva de idealitate…
           Cu alte cuvinte, daca voi continua sa scriu despre acest nimic in aceasta maniera, din nou imi voi auzi cum toata lumea combate stilul cu vehementa, spunandu-mi-se ca scriu prea abstract si toata lumea vrea sa citeasca lucruri frumoase si utile, insa atunci cand scriu pe blog imi permit sa scriu asa cum vreau si cum simt… cel putin deocamdata.
           Daca as vrea sa lungesc vorbele cu exemple… pai am atat de multe incat mi-ar trebui zile si nopti sa combat sau sa dezaprob fapte, oameni, nedreptati, situatii, sistemul social in ansamblu in care se propaga diverse forme de chici, aroganta, irationalitate si lipsa de securitate. Atatea lucruri strigatoare  la cer se intampla in societatea actuala, incat nu stiu daca am vreo placere in a le relua si a reflecta asupra lor aici in lumea mea… probabil voi scrie despre unele, probabil nu voi scrie despre altele, insa in acest moment am scris clar despre nimic.
Simona OPREA6 comentarii

miercuri, 16 iunie 2010

Bipolaritatea naturii umane

O parte din bunul mers al umanitatii o regasesc in fiinta umana si o supun reflectiei sub doua aspecte extreme: calea fireasca spre care tindem in incercarea de a-i cunoaste pe ceilalti si celebritatea esecului. Prima ar fi pozitiva, deoarece ne inarmam cu vointa, optimism si profunda rationalitate in vederea obtinerii performantei de inter-cunoastere iar in cel de-al doilea caz predomina polul negativ, fatalismul si ignoranta, pentru ca face parte din acel bun mers universal ca nimic sa nu fie perfect; asadar, binele si raul, pozitivul si respectiv negativul, coexista si depinde de masura in care ne afecteaza atunci cand ajungem sa evaluam calitatea actului in sine.
La baza acestor doi poli diferiti si total opusi, consider ca se afla doua elemente fundamentale, la fel de diferite si ireductibile, prin a caror obstinata tarie declanseaza interminabilul procedeu de respingere si atractie; pe de alta parte, vorbesc de ceea ce exista ca spirit din care decurge caracterul pozitiv, sacru, inteligibil si care intruchipeaza binele colectiv, iar in al doilea rand vorbesc de ceea ce exista ca materie din care purcede caracterul negativ, profanul, nespiritualul si care ni se dezvaluie in realitate sub forma de rau general.
Prin urmare, daca nu am lua in calcul malitiozitatea ca premiza, am ajunge sa traim o practica sterila, care nu ar da roade, oricat am implica valente de tip rational sau afectiv. Ni se intampla uneori, sub camuflajul propriilor defecte, sa nu putem spune ca stim ce simtim, pentru ca de fapt ne este teama sau groaza de ceea ce simtim, sau pur si simplu, ne este impropriu a spune ceea ce simtim, intrucat ne este foarte frica sa stim.
Cand percepem launtric senzatia de rau, incepem sa constatam cu luciditate o pregnanta tendinta de revendicare a calitatii subzistentei, care in totalitate ne schimba ierarhia de valori; facandu-ne sa ne indreptam aspiratiile spre o noua dimensiune existentiala, sa ii dam un nou sens, asupra caruia sa pretindem ca ni se poate intampla si caruia sa ne dedicam cu certitudine, asemeni unei idealitati.
Predispozitia fiecaruia dintre noi, fie spre polul pozitiv, fie spre cel negativ, acompaniata de rigorile in ale caror limite actionam, se concretizeaza in rezultate contradictorii implicit; depinde insa numai de capabilitatea noastra de a alege modul si mijloacele optime si efectiv oportune de a transforma insatisfactii in reversul lor, laturi ascunse ale lucrurilor in configuratii cunoscute, maniera specifica de organizare la nivel intelectual a obiectivelor si canalizarea directiilor de mers de la nivelul inferior catre cel superior, de la individual la general, astfel incat sa intoarcem dezavantajele materiale in favoarea celor spirituale, ca fiind singurele furnizoare de satisfactii.
Aceasta dualitate a caracterului o iau in consideratie in contextul realitatii noastre coplesitoare in care nu exista practic, nici speranta, nici ghinion. Exista doar putere, capacitate, atitudine pe care daca nu le-am dobandit in zadar incercam sa ne caracterizam drept optimisti sau fatalisti, iar in acest caz nu reprezentam mai mult decat o sumedenie de verigi slabe pentru cei inzestrati cu astfel de calitati. Daca insa le-am valorifica productiv, am putea incerca orice varianta de sustinere menita sa duca la perfectionarea lor operativa, acesta constituind ultimul demers care ne ramane de facut. In final, realitatea ne va inhiba...
Simona OPREA7 comentarii

vineri, 14 mai 2010

Timpul meu

Cert este doar trecutul.
Prezentul este relativ.
Viitorul nu exista.
Pentru ca trecutul este concret, constituie expresia amintirii. Amintirea este reala, nu poate fi imaginata o amintire, poate doar in cazuri de psihoza. Trecutul are consistenta, il definesc ca durata intr-o perioada de timp, anumita, si, nu la intamplare. Trecutul este absolut sigur, nu poate fi imaginat altfel decat a fost, o realitate trecuta.
Prezentul nu poate fi decat relativ. Pentru ca fiecare clipa prezenta dispare repede, in momentul urmator totul este trecut. Prezentul este o realitate prezenta partial, nedelimitata in timp, ceea ce este acum, tot acum a si trecut, deoarece nici nu am terminat de spus o vorba, si a trecut...o sutime, o secunda...un timp.
Cum ar putea sa existe viitor? Ceva, pentru a exista, trebuie sa fie concret, sa fie real, palpabil. Viitorul e pura imaginatie, el tine de sfera magica amintii omenesti. Poate fi o infrumusetare a unei relitati imaginate, care are insa legatura intima cu trecutul, e inevitabil, nu mi-as putea imagina ceva ce ar putea fi, daca nu as fi trait un eveniment similar sau contrar... sau viitorul ar putea fi un vis, dar nu un vis din cele „simtite”, vis nocturn, interpretabil, ci dimpotriva, un vis visator. Am falsa impresie ca timpul sta pe loc, adancind abisul spre necunoscut, distanta interminabila...
Sa fie vorba de un fel aparte de infinit temporal... sau eternitate? In eternitate te golesti de sentimente , adica sentimentul ca simtire, perceptie absoluta a „viului”. Nu stiu daca ceea ce ma inconjoara este etern sau cat este de efemer. Ma simt in eternitate, dar nu simt eternitatea. Am ajuns la mijloul axei si incerc sa aflu daca trecutul are pentru mine o semnificatie a vechiului sau a noului.
In timp totul capata un sens, daca timpul curge, acele foste clipe se preschimba si dobandesc un nou inteles. Este in firea lucrurilor sa se intample asa.
Cand timpul ma face sa cred ca s-a oprit, ca sta pe loc, acele foste clipe devin refractare, deja vorbesc despre un alt context al petrecerii faptelor. In timp cred ca exista doua stari de fapt. Inteleg prin stare de fapt o traire, o stare de constiinta, pe care o deosebesc de experienta, pentru ca acea traire presupune o noutate absoluta... Abia dupa ce mi-am asumat acea noutate, devin constienta de actiunea ei, si, totodata, susceptibila de a pune punct unei viitoare invechiri. Consecinta este deja o invechire, ea poate fi prevazuta, reiese din analiza starii de fapt si nu mapoate lua prin surprindere, ca o noutate. Noutatea este momentul in care simt ca trebuie sa urmez un impuls, este o fractiune de timp, un flash care curge asa de rapid, incat de imaginatia mea depinde a-l opri si valorifica sau a-l lasa sa treaca pe langa mine, a-l lasa sa-mi scape.
Revin la cele doua stari de fapt ale timpului si sustin ca exista o stare de fapt de vechi sau de trecut si o stare de fapt de nou. Starea de fapt de vechi are o natura materiala; starea de fapt de nou este de natura spirituala. Cele doua stari coexista, desi, planul spiritual este distinct de cel material si aparent as avea de-a face cu vreun soi de contradictie; cele doua se sustin reciproc prin rolul fiecareia in cadrul temporalitatii. Prin starea de fapt de nou eu retraiesc starea de fapt de vechi, doar starea de fapt de nou face posibila starea de fapt de vechi in spirit.Prin intermediul spiritului starea de fapt de vechi este adusa in clipa aceasta in fata mea; o vad, o gandesc si ma simt responsabila de consecinta ei.
Spiritualul sta la baza materialului; asa cum starea de fapt de nou dezvaluie starea de fapt de vechi, in acelasi mod, pe cale spirituala, pot sa iau cunostinta de un lucru material, sa il vad, sa il simt, sa il gandesc, sa mi-l asum.
Ca existenta si natura, timpul este eterogen. Pe langa o stare de fapt de vechi si o stare de fapt de nou, disting in structura timpului, asa cum apare interiorului constiintei mele, o stare de fapt a inceputului si o stare de fapt a sfarsitului. Acestea, le consider auxiliare, ba chiar mai mult, deduc starea de fapt a inceputului din starea de fapt de vechi; si consider ca, de asemenea, starea de fapt a sfarsitului deriva din starea de fapt de nou.
Timpul il reduc la starea de fapt de nou, esenta sa fiind spirituala. Timpul e spiritual, se dezvaluie in spirit, dar se desfasoara in plan material, pentru ca sunt tentata sa exprim timpul prin intermediul evenimentelor, obiectelor in care spiritul meu il materializeaza.


Simona OPREA3 comentarii





Nickname sau identitate reala?


            De mai mult timp am vrut sa scriu despre aceasta varianta de “existenta” in lumea virtuala. Fiecare utilizator de forum, de chat, de blog, de averse – diverse forme de internet, inca de la inceputul navigarii isi cauta cu insistenta un nick, a carui insemnatate pentru sine sa aiba vreun soi de echivalenta sau care sa fie tocmai contrariul a ceea ce reflecta propria sa personalitate, dupa care si-l asuma si pe mai departe incearca sa il “desavarseasca”, daca pot sa zic asa, adaugandu-i avatar, culori, linkuri si multe asemenea atribute menite sa il faca plauzibil ca prezenta, sonor si iesit din anonimat si il utilizeaza cu regularitate. Nickul sau porecla sau usernameul reprezinta practic insul… care in aceasta lume virtuala capata o oarecare libertate de exprimare, ingradita pana la acel moment, analizata si cenzurata la maxim si a carei valoare, culmea, este relevata tocmai prin alegerea acestuia. Pseudonimul nu intra in aceasta ecuatie decat daca am vorbi sintetic, intrucat, de-a lungul dezvoltarii capabilitatilor umane, pseudonimul a fost mereu propriu oamenilor de creatie, artistilor si celor de factura intelectuala inalta.
           Sunt foarte putini cei care se folosesc de adevarata identitate in reteaua informatica si de multe ori m-am intrebat de ce oare nu toti aleg sa fie cei din lumea reala… adica sa isi asume fiecare cuvant ca si cum ar vorbi ei insisi. Culmea de multe ori sub masca acestui nickname, cei mai multi isi permit sa fie zeflemisti, sa improste cu noroi, sa rada nemotivat de grijile sau problemele altora, sa induca ambiguitate, sa ponegreasca infinit preocuparile sau abordarile celor reali, sa minta sau sa fabuleze fiecare dupa propriile imaginatii aberante sau nu etc. … si acum stau si ma intreb daca si-ar folosi identitatea reala… oare nu ar mai putea face toate aceste lucruri, pastrand totodata tonalitatea de bun simt si avand responsabilitatea celor evocate? Sau tocmai aici este marele secret… in ideea ca avand un nick care iti protejeaza identitatea iti permiti cu usurinta sa fii obraznic, sa lasi politetea deoparte, sa indraznesti mai mult decat iti e la indemana in realitatea de zi cu zi si cu toate acestea… ma intreb de ce vrem unii dintre noi sa avem doua personalitati… si pana la urma care este cea in care investim o viata?
           Internetul prin informatiile furnizate este oricum vast si partial valid, iar uzul de nume nu poate nici macar sa fie identificat, verificat, probat in vreun fel si aici ma gandesc la urmatorul fapt: eu, Simona OPREA imi fac un blog, ma loghez pe un forum, intru intr-o retea de socializare si vorbesc pe chat ca fiind Matei DUMITRESCU. Si totul ar decurge ca si cum as fi ori Butterfly ori Medeus ori orice alt nick… de ce oamenii nu isi aleg nume, ci aleg altfel… oricum in aceasta virtualitate, tocmai ce spuneam, totul este incredibil de greu de probat, asadar… ne place mai bine sa fim flori, personaje de filme sau mitologice sau de care mai pot fi, dar nu facem uz de nume din teama de a nu fi nevoiti sa explicam la un moment dat ceea ce spunem cu usurinta intr-o simpla sau ampla discutie de chat.
           Si totusi, cu nume real sau fara, cu nickname sau username, cu porecla sau id, navigam si ne spunem cu indarjire parerile, ne lasam dusi de valul informatic, ne facem complimente sau reprosuri in anonimatul acestei virtualitati, verificam emailuri si suntem mai tot timpul in proces de socializare. Suntem in ianuarie 2011 si ca atare este normal ca lucrurile sa se intample asa, acesta este trendul iar noi il urmam cu afinitate…
Simona OPREA2 comentarii

miercuri, 9 iunie 2010

Evadam sau nu?

Ma gandeam ca avem posibilitatea de a evada din chingile realitatii, atunci cand intr-adevar ne dorim aceasta eliberare; independent de conditiile si relatiile pe care le dezvolta rutina zilnica cu constiinta noastra si ma intreb cu insistent nesat, cum poate fi acest lucru imediat realizabil, nesupus vreunui soi de restricţie, fara vreun strop de sentiment de culpa.
Ce inseamna de fapt aceasta evadare? ... in primul rand o voi trata ca o detasare de spatialitate, incluzand aici aspecte materiale, inrobitoare, obiecte de uz, de toate felurile; iar in al doilea rand o situez in afara temporalitatii, a succesiunilor multiple de fenomene si momente perpetuu curgatoare, de intensitati inegale si acut imprevizibile.
Existenta noastra este eminamente circumscrisa spatiului in care traim, actionam, ne relaxam ... acele locuri, cadre, corpuri, pamanturi in care se produce miscare, transformare, in care se intensifica si valorifica afecte, ratiuni care capata valorizare profund subiectiva, toate acestea preced in mod suveran experienta noastra in spatiu. Pe de alta parte, coexistenta obiectelor cu lumea reala se reliefeaza in toata obiectivitatea fondului promovand cu desavarsire universalismul existentei materiale. Acesta este punctul in care subiectul, coplesit de generalizare si obiectivitate, de tot ce nu se produce exclusiv datorita trasaturilor sale esentiale de vointa sau caracter, din neputinta de a-si promova impartialitatea si subiectivismul, refuleaza iremediabil in detasarea de ambianta comuna, el manifesta cu o rezistenta de invidiat dorinta de evadare spatiu.
Existenta noastra este neconditionat delimitata in timp, un anumit timp al fiecaruia, turbulent, cu menirea sa aduca haos si diversitate ori dimpotriva placid, cu rol de constanta, ordine si unitate. Este modul in care incercam sa reducem exemplul supravietuirii la evolutie, la ascendenta optimista a starii de bine, a superlativelor de tot felul pe care le inseram cu nonsalanta in comportamentul, atitudinea si tendintele pe care le exprimam in sanul duratei si a spiritualitatii traiului uman in sine. Simtim in permanenta ca atingem praguri evolutive de suprema importanta, pentru ca odata atinse, sa ne reorientam asupra altora superioare, astfel incat sa obtinem cu superficialitate certitudinea ca am reusit ceea ce ne-am propus iar timpul a fost de partea noastra; fie doar ca acel accesoriu care ne confirma trecerea prin subzistenta temporala. In acest fel timpul se scurge lasand in urma sentimente, satisfactii si alteori momente regretabile, esecuri de mult uitate, tot acel tom de amintiri de care vrem sa ne detasam cu lejeritate in timp.
Voi transpune asupra mea intreaga incursiune in reflectia asupra spatialitatii si temporalitatii, deopotriva. Voi ridica la apogeu dorinta mea de evadare din spatiul meu ... de a ma preschimba consistent sub aspect material intru totul. Voi inalta la paroxism aspiratia mea launtrica de evadare din timpul meu ... de a resimti alte coordonate laice, in esenta.
Ma detasez iluzoriu de tot ce am trait de-a lungul timpului, distinct de orice forma de cunoastere bazata pe experienta sau principii vetuste, dincolo de rezultatele si satisfactiile oricarei experiente posibile ... ma metamorfozez material in toata chintesenta acelui strat superior al scoartei terestre, cel mai diafan cu putinta, astfel incat sa ma cuprind in acel recipient stralucitor miraculos incolor prin care sa am puterea sa masor trecerea si sa durez doar asa ... ca o clepsidra...
Simona OPREA10 comentarii

sâmbătă, 22 mai 2010

De ce socializare?

S-au schimbat timpuri, vremuri, oameni, comportamente, aptitudini, preferinte, societate…totul apare in contemporaneitate distinct de ceea ce stiam ca este natural in vechimea ingusta a interrelationarii noastre trecute…
Timpurile sunt noutati absolute, care ne invaluie constant intr-o o aura de inventivitate, de perpetua evolutie in raport cu tot ceea ce am crezut dobandit ca idei fixe in trecut.
Vremurile au devenit incomensurabile in consistenta…se transforma permanent datorita fenomenelor de incalzire globala si intunecare, climat si evenimente meteorologice inedite.
Oamenii sunt veriga cea mai importanta a sistemului de forte mobilizatoare, creatoare, reproducatoare si responsabile de perpetuarea suficienta a speciei in idea de finalitate a supravietuirii.
Comportamentele si-au modificat in timp modul de a interactiona, orientandu-se spre noi dimensiuni de mediu si actiune; au capatat o viziune noua, pro-inovativa, oarecum excentrica si neexigenta.
Aptitudinile s-au reinventat de-a lungul existentei cotidiene a carei rezultat tindem sa devenim, au capatat in timp noi fundamente si o ierarhizare confuz ascendenta.
Preferintele s-au subtilizat pe fondul imbogatirii paletei generale de optiuni, iar liberul arbitru isi manifesta cu toata largimea capabilitatea si posibilitatea de alegere independenta.
Societatea in ansamblu, ca rezultat al interrelationarii cadrelor si sistemelor constituente si-a modificat aspectul, rolul si forma; inter-raporturile economice si sociale contribuie in mod definitoriu distinct la viata in sanul societatii.
Asa vad eu mersul lucrurilor acum…si ma intreb: De ce simtim nevoia sa socializam…si prin ce mijloace o facem?
Socializarea, retelele de socializare, metodele de socializare, mijloacele prin care incercam sa facem posibila socializarea…toate acestea au devenit prioritate maxima in cotidian… este socializarea un trend sau o necesitate acuta?
In alta ordine de idei, trendul s-ar putea sa fi devenit necesitate, sa se intrepatrunda atat de puternic incat sa devina unul si acelasi.
Cred ca am generalizat oarecum…m-am pierdut prea mult in conceptualitate proprie si s-ar impune sa ma reintorc asupra experientei personale in aceasta chestiune pentru a–mi exprima in mod subiectiv punctul de vedere si a-mi descoperi algoritmic parcursul procesului de socializare. Dar la ideea asta cred ca am sa revin cat mai curand posibil…
Simona OPREA2 comentarii


Despre sinucidere


Schimbarile ne pandesc la tot pasul, nu as fi crezut vreodata ca o sa abordez problema sinuciderii din vreo perspectiva, se pare insa ca nu sunt suficient ancorata in aceasta realitate, ca rezultat al superficialitatii cu care am gandit in trecut astfel de actiune, de vreme ce aceasta exista de atata timp iar oamenii chiar isi fac planuri si o infaptuiesc cu toata libertatea.
Sinuciderea constituie schimbare.
Taria de caracter in orice grad, scazut sau dimpotriva ridicat s-ar manifesta, labilitatea psihica, inadaptarea la strictetea normelor sociale sau la rigiditatea intregului sistem, fara a mai lua in calcul ipocrizia ca premiza... nu stiu cate surse, cati factori pot exista pentru analiza acestui act... intrucat nu se pune in mod clar problema vreunei justificari sau explicatii plauzibile din punctul de vedere al infaptuitorului, dar undeva in adancul motivational al crezului uman trebuie cu siguranta sa existe.
In fiecare zi este plina mass-media de astfel de cazuri, unele celebre altele situate la polul opus in pragul saraciei si opresiunii sociale, cazurile sunt oameni care par ca actioneaza o viata dupa cele mei comune legi si cutume ale rationalului si care datorita unor circumstante nepermisive, agravatoare, ajung victime ale acelorasi legi si isi pun capatul zilelor in mod elegant de brutal. Orice tip de literatura de specialitate ar fi tratat infinit aceasta cazuistica, fara pretentia de a face-o in mod exhaustiv, imi da senzatia ca nu este decat putin mai mult decat teorie, abstractie... conceptualitate pura.   
Ma intreb cat de patologici putem fi in momentul in care decidem sa dam curs gestului... cat de disperati sau fericiti putem ajunge. In momentele de maxima disperare, durere, nesansa de a intrezari vreo umbra de optimism, este posibil sa ne repezim asupra primului flacon de substanta toxica si sa inghitim cu sete pentru a elimina in mod curajos continuarea faptelor destructive? Sau, datorita unei fericiri puternice care ne-ar hrani atat orgoliul cat si trairea momentului cu o maxima exaltare si beatitudine, constituindu-se ca arhi-suficient crezului nostru, sa ne permnitem sa ramanem asa pentru eternitate si in acelasi mod sadic sa ne autodistrugem? In ambele cazuri, iesirea din camasa de forta a realitatii se face intru eliberarea pe celalalt taram, in care cautand nemurirea, ajungem sa il percepem ca avand gustul raiului... satui de iadul pe acest pamant.
Cred ca in cazul unei labilitati psihice, sfarsitul se produce mult mai rapid, cu o rezolutie morbida de inalta cota, moment prielnic lipsei de discernamant in care proaspatul sinucigas se arunca cu toata evlavia de care a fost capabil o viata, astfel incat indarjirea de a trai este direct proportionala cu radicalitatea si iutimea executiei. Imaginea noastra dinaintea mortii? ... probabil aceeasi cu care ne-am conformat in aceasta viata, probabil ipohondrie dusa la extrem, nebunie, impuls, suprematia negativismului...
Sunt sinucigasii oameni normali, sunt asociali, sunt bolnavi, sunt preaplini de egocentrism, sint victime sau calai? Pot fi orice...atata timp cat fiecare dezvolta o maniera particulara de a pune capat fiintarii, un timp anume in care se produce renuntarea, un gest care intotdeauna arata faptul ca au fost atat de inaltatori incat au reusit sa o faca aici ma refer la ravasele lasate urmasilor cu rol de explicatie... fiecare om dezvolta caracteristici proprii ale procesului de sinucidere, dar care analizate la nivel de ansamblu coincid de la om la om tocmai pentru ca cei care recurg la acest gest sunt o categorie... acea categorie a celor care renunta pentru eternitate la efemeritatea traiului fizic, acea turma care isi asuma uciderea sinelui... care alege sa moara...
Simona OPREA5 comentarii

duminică, 20 iunie 2010

Amor propriu sau gelozie in cuplu?

Ma gandesc la unul dintre cele mai puternice sentimente pe care fiinta umana este capabila sa il genereze; sentiment care a dainuit timpurilor si s-a perpetuat de maniere distincte, cu intensificari nocive sau benefice; traire sufleteasca fundamental mistuitoare, pornire aprinsa sau ardoare latenta... amor propriu sau gelozie in cuplu? In acceptiunea mea subiectiva si pur personala, amorul propriu este totalmente distinct de gelozie; acesta este cel care o faureste cu toata priceperea si evlavia, de care, individualitatea umana poate da dovada in situatii limita. 
Amorul propriu subzista in fiecare dintre noi dar se manifesta cu specificitatea launtrica a fiecaruia dintre noi... atunci cand suntem incurajati sa simtim cu toata claritatea ca suntem buni, frumosi, destepti; ca avem parte de bunuri, de lucruri, de bucurii, de iubiri, de tot arsenalul care decurge din starile de multumire, de impacare cu noi insine, de perfecta osmoza cu binele...exact in acele momente egotismul triumfa si impinge la suprafata o serie de trairi subliminale, intrucat, asa cum am sustinut intotdeauna, binele si raul coexista; in acelasi fel o fac si sentimentele. Amorul propriu ne alimenteaza grosier inclinatia de a ne supraestima actiuni, valori personale, interese astfel incat sa putem ajunge la performanta de a intensifica in mod violent linistea trairii de sine. Unii dintre noi, in momentele noastre de glorie incercam o avida preocupare asupra propriului ego, facandu-i in mod exacerbat si idealist un cult, menit sa il ridice la rangul de centru al universului; acest lucru fiind tocmai motorul care pune in functiune cu mai multa viabilitate procesul geloziei pe pamant.  
Gelozia, in senzationalitatea trairilor pe care le implica si ulterior le declanseaza... este o eruptie vulcanica de dorinta, pasiune, exces de zel, pizma, ravna, durere psihologica; toate acestea, obsedant materializate prin furie, disperare si iubire de sine in detrimentul personalitatii sau intereselor celuilalt, afectandu-i cu nonsalanta drepturile si culpabilizandu-i pornirile si comportamentele. Fenomenul geloziei se plamadeste din aluatul neincrederii, atitudine care se naste pe fondul presupunerii ca fiinta iubita iti inseala asteptarile, ca devine necredincioasa, stimul care induce o traire sufleteasca intens chinuitoare, ale carei efecte izbucnesc brusc, isteric, violent si tendentios. Intregul for interior al fiintei umane, din teama de a nu-si pierde partenerul de cuplu pe care il iubeste cu infinita exaltare si devotament, lupta sa produca o forma de energie noua, cu rolul de a anihila dorintele sau tendintele celuilalt de a trada fidelitatea si statornicia cuplului; desi, in prezentele conditii relatia este profund devastata, iar senzatia de pierdere sau ruptura este dogoritor de iminenta. Intregul confort psihologic este modificat ireparabil iar partenerul gelos isi hraneste ramasitele de amor propriu cu ganduri meschine, atitudine aparent obedienta, ritm accelerat de nervozitate, toate acestea devenind determinantele propriei sale halucinatii, ma refer in special la momentul in care individul nu mai rationeaza lucrurile corect si real, traieste in iluzie completa, isi imagineaza himere, pierde efectiv controlul asupra siesi; drept consecinta depinde numai de vointa si taria celui incriminat de a readuce linistea si de a inabusi revolta interioara a gelosului. 
Ca permanenta, consider ca accesele de gelozie sunt numai temporare, pe perioade scurte, in majoritatea cazurilor pot fi iscate dintr-o perceptie difuza, ambigua si poate insuficienta a oamenilor si actiunilor lor, de nemultumirea egoistă provocata de evolutia  succeselor sau calitatilor persoanei iubite, senzatie profunda de ciudă, concretizata in revolta personala, razbunare acida si nefondata in acelasi timp, senzatie de sfarsit de lume…
Simona OPREA6 comentarii



Locul de munca la stat sau la privat?


            De multe ori cand vine vorba de locul de munca, de atributiile si responsabilitatile pe care le implica un loc de munca este inevitabil a nu face o distinctie intre mediul privat si stat. Atat toriile si cercetarile interdisciplinare, cat si practica demonstreaza o serie de diferente intre cele doua sectoare de activitate, insa in acest articol nu imi propun in nici un caz sa fac vreo operationalizare conceptuala sau cu atat mai mult vreun soi de diseminare pur teoretica. Voi lua in calcul numai experientele de zi cu zi, proprii si ale altor angajati, care mi-au permis sa imi conturez in acest sens cateva idei.
            Cum se munceste la stat? Asa cum fiecare dintre noi a avut ghionionul sa mearga la institutii, sa inter-relationeze cu functionarii grasuti, care cauta in liniste literele pe vreo tastatura pana reusesc sa redacteze vreo chitanta sau adeverinta, pe care de multe ori o gresesc si pentru care nu vor fi desigur sanctionati, pentru ca pur si simplu se poate intampla oricui, trebuie sa fim intelegatori si umani cu semenii nostrii… La stat, majoritatea angajatilor se plang infinit ca salariile sunt mici, ca munca este multa, ca hartii sunt foarte multe de facut, dar tot acestia la randul lor au nenumarate pauze de masa, zile intregi in care plimba hartii, consumul mare de hartie… este absolut normal atata timp cat ecologic vorbind nimeni nu face nimic in privinta asta. La stat hartiile multe sunt indicator de performanta, probabil. Si nu ca ne-am fi englezificat cumva ca si popor, dar daca le spui la stat de target… cine stie ce scandal se poate provoca. La stat computerul este inca o noutate extraterestra, am vazut pe la TV ca si cei din elita parlamentara au ceva probleme in a folosi termenul de tastatura sau alte componente, ca un exemplu minor de lacuna. Nu intentionez sa generalizez spusele mele, desigur ca sunt si oameni capabili in acest sistem, insa procentul lor este cu mult mai mic decat al celor care se intreaba ce-o scrie la horoscop sau la gazeta?
            Cum se munceste la privat? In alt ritm, in primul rand, adica repede. Cu alt nivel de responsabilitate, in mod clar.  Cu alt bagajel de cunostinte, cu siguranta. In mediul privat, nu prea ai timp sa il pierzi, pentru ca nu faci targetul si consecinta poate fi… surpriza… concedierea! Responsabilitate… pai raspunzi pentru orice raport, hartie gresita, actiune in detrimentul companiei, raspunzi frumusel si esti sanctionat. Deci lucrezi corect, cu luciditate si constiinta lucrului bine facut. Bineinteles ca cine nu poate sa faca acest lucru poate sa mearga la stat acasa. Si atitudinea este foarte corecta…nicaieri nu merita platita lenea si ignoranta, ca atare celor care imi vor replica contrariul le-as da un sfat: fa-ti propria firma, angajeaza oameni mediocri si vei vedea in scurt timp pe unde esti… vorbesc despre o firma mica, deoarece… corporatiile au standarde mult mai ridicate si performanta este altfel evaluata, oamenii sunt cei care stiu si vor sa munceasca, vorbesc in linii foarte mari. Poate ca si cei din privat se plang de salarii, de timp liber sau de munca, dar o fac intr-o oarecare cunoastere de cauza; adica se intampla  pe buna dreptate sa nu mai ai timp pentru altceva in afara serviciului sau sa fi obosit de atata munca, atata timp cat chiar iti duci atributiile la bun sfarsit. Cunostintele sau capabilitatea de care trebuie sa dai dovada pentru a fi angajat in acest sector desigur sunt multiple si mult mai multe rigori fac baza acestor recrutari, probabil insa ca acesta ar fi un alt subiect despre care as indrazni sa scriu intr-un articol viitor.
            Nu fac pledoaria privatului prin ceea ce am scris, doar imi exprim un unghi foarte propriu de vedere, bazandu-ma pe experiente traite sau auzite, mediatizate sau nu, in alta ordine de idei sta in firea noastra, a latinilor sa ne plangem des, sa cautam zazanie, sa vorbim mult si tare si sa ne miram de norocul altora.
Simona OPREA6 comentarii

vineri, 6 august 2010

Locul de munca… in Romania sau in strainatate?


             In ziua de azi gasirea unui loc de munca a devenit o preocupare vitala pentru cei mai multi dintre noi, profund afectati de tranzitia societatii moderne si negativ influentati de cumulul non-valorilor care se propaga in mass-media. Datorita crizei economice cu care ne-am confruntat in ultimii ani, piata locurilor de munca a devenit una sterila cu practici ineficiente de valorificare a capitalului uman si eventual pierdere a rigorii si deontologiei profesionale in ansamblu. Cantitatile industriale de absolventi, anual scoase la vanzare ieftin si fara posibilitatea de a dovedi capabilitati sau macar dorinta de implicare, au ingreunat si mai mult procesul integrarii in munca; iar pe de alta parte societatile private in toiul drasticelor renuntari si profitului din ce in ce mai scazut stagneaza si isi conserva starea de latenta, inabusindu-si caracterul evolutiv.
             Noile generatii de absolventi nu “livreaza” credibilitate angajatorului si nu demonstreaza capacitate sau putere de asumare a responsabilitatilor; cunostintele teoretice sunt sarace si nu pot compensa vreun strop de experienta, insa eforturile cele mai sustinute sunt vizibile in momentul in care candidatul la un post isi exprima “pretentiile”, acestea din urma fiind neconforme cu potentialul propriu. Aproape toti candidatii la un post de munca isi doresc venituri mari, beneficii si recompense cat mai consistente. In aceste conditii, devine oarecum dificila acceptarea unei pozitii care sa ofere anumite satisfactii pe termen lung, gandind aceasta relatie in dublu sens: angajat fata de anagajator si invers.
             In paragraful de mai sus, vorbeam despre situatia fericita in care exista posibilitatea ocuparii unui loc de munca, exista asadar un angajator dornic sa faca angajari, pentru ca practica sociala curenta nu favorizeaza nicidecum incadrarea in munca a indivizilor, cei mai multi dintre acestia ramanand someri pentru o perioada de maxim 1 an, dupa care sentimentul de inutilitate sociala creste, stima de sine scade… se ajunge de cele mai multe ori in situatia de a pleca in strainatate pentru un loc de munca si culmea acolo se si intampla aceasta minune. Oameni cu diplome, care in tara au manifestat diverse soiuri de exigente la posibile variante de incadrare in munca, se considera norocosi in afara tarii ca pot lucra in agricultura, cu salarii mici la nivelul respectivei tari, dar care sunt considerate de ei insisi decente in raport cu nivelul salarial din Romania. Cei mai multi nu iau in calcul: conditiile de trai, norma de munca, nici statutul social; fiind adesea motivati de castigul material pe care urmeaza sa il valorifice tot in Romania, desigur. Ma gandesc la aceste aspecte intrucat am auzit cazuri care au muncit pe branci pana la imbolnavire cronica pentru a castiga bani, oameni care sunt umiliti constant de compatriotii straini, oameni pentru care societatea straina nu este mai mult decat “stapanul” in ai carui slujitori s-au convertit. Ma intreb cat de important trebuie sa fie castigul material astfel incat sa te lasi prada unor astfel de sacrificii psihice, fizice, emotionale, sociale, sa te abandonezi, sa renunti la identitate culturala, sa iti stirbesti propria personalitate cu liber discernamant… Intr-adevar stiu si cateva cazuri pentru care imigrarea a fost pista unui nou inceput, unul fructuos, benefic si plin de satisfactii, insa acestea din urma sunt considerabil mai putine ca numar si sansa. Exodul de forta de munca fie calificata ori nu, catre tarile Uniunii Europene este impresionant de la an la an, posibilitatile se diversifica in continuare si din ce in ce mai multe categorii de calificati se indreapta catre locul de munca “European”.
Simona OPREA5 comentarii


La multi ani!

            De 1 iunie sa oferim copiilor nostri toata dragostea si toata frumusetea sufletului nostru, sa le dam energie, speranta implinirii oricaror vise si incurajari nemasurate pentru tot ce isi doresc sa faca… fie primii pasi, fie primul castel de nisip, fie prima constructie lego… sa le oferim cu toata caldura o imbratisare tandra, un sarut parintesc incarcat de povete, sa ne iluminam prin zambetul lor sincer si sa ii iubim asa cum o facem in fiecare zi… nemarginit, fara oprelisti, doar cu cel mai mare patos!!!!
            La multi ani fericiti tuturor copiilor din aceasta lume, tuturor celor care isi aduc aminte ca au fost la un moment dat la fel de copii, tuturor celor care se simt si in prezent copii si la multa fericire tuturor, va doresc din tot sufletul!!!
Simona OPREA5 comentarii

vineri, 22 aprilie 2011

marți, 28 decembrie 2010

Bilantul anului 2010 - La multi ani 2011!

            A mai trecut un an! In pragul sfarsitului de 2010 suntem cu totii pregatiti sa intocmim bilantul, sa sarbatorim cu sarg si voie buna ultimele zile ale acestui an, sa ne pastram rezervele de optimism dincolo de ochii lumii pentru a provoca noi inceputuri, sa ne bucuram de ceea ce am reusit sa ne daruim, sa ne gandim de doua ori la ceea ce a trebuit sa refuzam, sa ne facem alte si alte planuri si sa ne innoim cu totul pentru a o lua de la capat cu putere, cu vointa, cu speranta.
            Probabil ca multi dintre noi se gandesc, in aceste putine clipite ramase nescurse din clepsidra lui 2010, la ceea ce au facut in tot acest rastimp, la cat de optim au reusit sa isi planifice actiunile incat sa le incununeze cu aura succesului sau cat de eronate au fost premisele care au condus spre esec. De o maniera sau alta ne vedem in situatia de a pune la cale tactici dezirabil mai eficiente sau de a nu ne mai simti nemultumiti de tot ce nu s-a realizat si sub euforia sarbatorilor crestine de sfarsit de an sa avem puterea de a crede intr-o viitoare izbanda.
           Da, stiu! Suna sintetic pentru majoritatea oamenilor sa faca un bilant al celor petrecute, insasi denumirea poate fi intr-adevar una de lemn, in realitate insa, cei mai multi se gandesc la binele petrecut cu speranta ca in anul viitor va fi multiplicat, iar la ceea ce-a fost rau, ca pur si simplu intamplari si de dorit a nu se mai repeta in vreun fel pe viitor. Asta cam facem in fiecare an si cred ca inclusiv la nivelul constiintei noastre se propaga astfel de idei, de intensitati variabile, absolut, functie de personalitatea fiecaruia, dar am senzatia ca zilele acestea cu toti oamenii cu care a trebuit sa vorbesc erau cu gandul la acest inevitabil “bilant”.
           Si da, constat ca ne face placere sa gandim la realizarile anului care tocmai se incheie; le punem oarecum la rang superior fata de orice alt fiasco. Ne place sa gandim material, poate pentru ca probabil ofera cele mai certe si rapide satisfactii, ne place sa gandim trendy pentru ca probabil ne simtim in largul nostru sa  fim apreciati estetic, pentru ca unii dintre noi suntem inca supusi ideii ca “haina face pe om”, ne place sa fim optimisti si sa pastram o doza mica de rationalitate pentru cele ce vor urma sa vina…
            Si ne permitem la sfarsit de an sa credem tot ce vrem sa credem, sa facem planificari nenumarate, sa dozam eforturi dupa bunul nostru plac, sa facem excese atatea cate simtim ca putem duce pentru ca anul urmator sa o luam de la inceput si sa credem numai ceea ce stim ca se poate intampla, sa planificam numai strictul necesar, sa dozam eforturi pe care le putem suporta, sa potolim excesele si sa facem un larg apel la cumpat. Asa s-a intamplat in fiecare an, poate… Asa se intampla si in viitor, dar ceea ce deosebeste un an de altul sau o gandire trecuta de una viitoare consta in primul rand in valorile la care aderam in momentul respectiv sau tocmai de perisabilitatea lor.
            Mai sunt asadar TREI zile pana la imensele focuri de artificii, distractia REVELIONULUI, frenezia dansului, ciocnirea cupelor de sampanie, saruturile fierbinti, sarutarile complezente, amploarea convorbirilor telefonice, discursul presedintelui… si inca alte cateva 100 de lucruri care se mai intampla in noaptea trecerii si care in acest moment nu imi mai vin in minte… Pe acesta cale, urez… tuturor celor care au vizitat in acest an LUMEA MEA, celor care si-au exprimat in mod sincer parerile pe acest site, celor care au intrat doar sa vada poze sau sa priveasca vreun fluture (desi fluturii nu imi sunt proprii creatii), celor care m-au citit din pura curiozitate, celor care m-au citit din plictiseala, celor care au incercat sa ma citeasca dar nu au avut rabdarea de a sfarsi, nu in ultimul rand celui mai activ comentator al acestei lumi, mov… tuturor va urez un an 2011 plin de multumire, incantare, sensibilitate, sanatate si intelepciune… tot ce va doriti sa se intample… si un sincer LA MULTI ANI!
Simona OPREA6 comentarii
 

Despre nedreptatea sociala


            Am decis sa scriu despre nedreptate, asa cum apare ea la nivel social, inteles la nivel individual… cum vad eu lucrurile!? “Cum vad eu lumea?” sa il citez pe Einstein. Le vad sumbre, ingrijorator de intunecate… Probabil ca acesta este un scurt capitol din sirul imens de mare de nedreptati sociale pe care nu mi-am propus sa le discut la vreun moment dat pe blogul meu, insa in ultimul timp  se pare ca incerc un sentiment de oarecare repulsie sociala.
           In Craiova, in urma cu putin timp, un adolescent de liceu moare injunghiat din razbunare. In urma cu cateva luni, in Bistrita imi amintesc ca se intampla, un taximetrist “zboara” de pe trecerea de pietoni o mamica cu copilul in carut. Rezultatul acestor fapte reprobabile nu a fost la fel de sonor ca stirile in sine si ma refer la mass media… pentru ca este domeniul de acces maxim pentru optica populatiei majoritare, care ofera mari sanse de credibilitate si pe deasupra este si usor de ingurgitat in orice moment al zilei.
       Mi se pare tragic sa se ajunga printre adolescenti la astfel de razbunari, adica indiferent ce rau poate face un tanar nu poate fi omorat in acest fel decat daca autorul este un degenerat sau retardat. Insa eu cred ca aici apare dilema: in Romania, de cele mai multe ori criminalii sunt justificati printr-un astfel de diagnostic, prin urmare si unul normal care comite o crima poate fi ulterior diagnosticat ca “nebun”, generic vorbind, functie de cat de grava este abaterea cam la fel si “plata” analizei medicale.
            Pai… in al doilea rand mi se pare la fel de tragic ca o mamica sa fie spulberata de pe trecerea de pietoni impreuna cu copilul, au supravietuit intr-adevar… insa problema e alta… nu stiu ce s-a intamplat cu autorul faptei, daca s-au luat masuri si daca s-au luat in ce sens vor contribui la ameliorarea unor astfel de viitoare fenomene?
In Romania peste tot legea nu se aplica in mod echitabil, aceasta fiind practic cheia ordinii si disciplinei sociale, dincolo de alte filosofii sau pareri extrem de subiective… fara nici un fel de exceptii, fara culoare politica, fara alte discriminari, fara conturi in banci etc. … pur si simplu, calci stramb, deci platesti. Ma intreb daca nu cumva acest apogeu al constiintei generale ar putea inabusi oarecum ingustimea particulara care ingradeste vadit si obsesiv porniri infinit sincere si entuziatice pana la paroxism.
            Craiova a devenit un asa zis oras al terorii in ochii multora… in ochii unei tari, se discuta, se exagereaza de parca astfel de lucruri nu s-ar intampla peste tot. Si pot fi de acord cu aceasta perspectiva, insa de fiecare data cand izbucneste un scandal in vreun oras se aplica imediat eticheta… ceea ce poate deveni deranjant sau incurajator… depinde  de gradul de luciditate… insa, la scara larga peste tot in tara noastra se intampla mai multe nedreptati decat un lucru laudabil… Devine frustrant sa ne gandim ca nu mai avem pic de protectie din partea statului, a legiuitorilor si acest lucru se resimte in situatii limita ca cele expuse mai sus…
           Personal, nu m-am confruntat cu astfel de situatii “delicate” adica nimic si nimeni aproape de mine nu a suferit de pe urma unor astfel de circumstante, dar ingrijorarea ma cuprinde adesea gandind obiectiv si reflectand asupra cauzelor si efectelor.  Da, or sa spuna altii se intampla si in alte tari… sunt perfect de acord si cu asta insa aplicarea legilor si ordinea sociala este in mod cert mult mai bine instituita. Cand frecventa accidentelor de tot felul devine asa de mare, pentru ca in fiecare zi se intampla cate ceva asemanator, incepi sa te intrebi cat de gresite pot fi devenit premisele pe care se sprijina societatea, cat tine de atitudinea si rationalitatea omului si cat vine din partea sistemului judiciar…
Simona OPREA13 comentarii

luni, 16 august 2010

Iubitorii de animale

           De aceasta data voi scrie despre o categorie aparte de oameni, fiinte rationale in toata libertatea cuvantului, anume, iubitorii de animale. Am sesizat ca ei exista printre noi si sunt atat de supusi acestei forme de manifestare a valentelor amoroase, incat uneori cocheteaza cu irationalul, cel putin in opinia mea care iubesc mai mult oamenii decat animalele... da, stiu ca nu da bine, mai nou toata comunitatea se raporteaza pozitiv emotional la animalele de companie!.. dar de cand ma stiu am iubit mai mult animalele care se pot "prepara", "gati". Nu ca as fi gurmanda, nici ca as trai pentru a manca, nicidecum, si va rog sa nu ma intelegeti gresit, dar nici nu pot sa fiu de acord in totalitate cu cei care respira si dorm in bratele unei pisici sau catel. Adica sunt de acord sa imi iubesc animalul din curte dar pana la ce grad? Despre pisica si caine voi scrie in cele ce urmeaza si am doua exemple care mie imi edifica unghiul de vedere.
            Primul caz este omul care traieste la bloc, in 2-3 camere, pe canicula vara si pe racoare iarna, dar care iubeste cainele de 40kg mai mult decat orice, care il respecta in asa hal, incat se muta de pe fotoliul din mijlocul casei pentru ca este locul preferat al animalului, care il scoate in toiul noptii sa se usureze pe stalpii comunitatii, care il hraneste cu alimente specifice speciei canine desi uneori ii este dificil sa se hraneasca el insusi cu cele necesare speciei umane... intrucat preturile au crescut, TVA-ul si toate cele, salariile au scazut, alte venituri au impozite mai mari, deci sa ma fac inteleasa, omul se plange de trai scump, dar iubeste animalul. Aveam o prietena buna care tinea in casa un ditamai astfel de animal... iubit la maxim si tratat cu suprematie.  O familie de adulti. Intr-o zi, vara, cand simturile oricarei fiinte sunt mai incinse decat in alt anotimp, animalul (il voi numi aici Azor) vrea sa se joace cu stapana care dormea... fatal, nu s-a putut trezi stapana si sora ei a vrut sa il dea pe Azor afara din camera, dar s-a ales cu o muscatura pe cinste de calcai. Alarmata mama fetei sare in ajutor dar Azor o musca si pe ea de pulpa piciorului... inchipuiti-va ce situatie de disperare, in momentul in care tatal tocmai intra pe usa. Enervat la maxim omul se repede asupra fiarei cu un bat, dar este muscat de mana... intre timp se trezeste stapana si cainele se calmeaza... restul familiei merge la urgenta pentru ingrijiri, este clar lucrurile au scapat de sub control, cainele este totusi dus la o canisa unde ulterior ii duceau mancare si mai plateau niste bani pentru medicamente tot confortul dupa ce muscase o familie intreaga... dar replica a fost ca Azor nu este de vina, trebuia lasat in pace pentru ca nu ii placea sa fie atacat in vreun fel si nici certat decat de stapana care l-a adus acasa... Buuun... pai ce concluzie sa trag eu de aici? Ca nu am incredere in animale, instincte si alte povesti, ca prefer sa nu am in preajma animale rasfatate si nici nu le duc lipsa, ca nu imi plac cainii decat daca sunt in poza....
            Al doilea caz despre care as vrea sa relatez este referitor la o familie normala de oameni care traiesc la casa, deci au curte, dar iubesc pisica familiei... "veterana" pentru ca are se pare vreo 12 ani...este o specia neagra cu par mult si des, cu nas infundat si ochi amenintatori(vedeti poza), foarte rea... mai mult isi petrece zilele scuipand venin, decat fiind gratioasa, are vreo 14kg... manaca mai mult ficatei pentru ca astia ii plac si nu mai stiu ce specialitate de peste. Revin, desi oamenii stau la casa, pisica nu iese afara (decat rar) pentru ca nu ii place, sta mereu pe locurile stapanilor lasandu-si perii peste tot, priveste pe geam, sta tolanita pe scari, pe perne... peste tot. Animalul ghinionist se imbolnaveste tocmai pe canicula asta, mai exact animalul iese afar a se lupta cu doi caini si cand sa sara gardul se inteapa in burta cu fierul forjat probabil... in orice caz, situatia e cumplita, stapanii sunt impacientati, nasul pisicii e fierbinte, are febra... tragedie... Pai fiind oameni ocupati, va inchipuiti ca au trebuit sa renunte la orice lucru important pentru viata si sa mearga cu pisica la doctorul specialist, la acela care este cel mai bun din oras, sa o consulte. Medicul, care desigur este mare iubitor de animale ii administreaza antibiotice, pastilute, mancare speciala pentru perioada de zacere... o duc stapanii in fiecare zi la consultatie... toate acestea inseamna multi bani dragii mei...si ce credeti ca face medicul pentru binele pisicii? ii livreaza un con, pe care il monteaza in jurul gatului pisicii pentru ca animalul sa nu linga medicamentul de pe burta... fantastic! pisica este foarte afectata psihic pentru ca acel con o constrange... nu mai e libera in miscari, nu isi mai sincronizeaza miscarile...
      
Ei bine, dupa aceste situatii ma intreb cat de binevoitori pot fi oamenii in a-si complica vietile in asemenea masura? Cat de disponibili pentru iubirea animalului se pot dovedi. Eu nu pot sa inteleg, sincer vorbind....
Simona OPREA4 comentarii



vineri, 4 iunie 2010

Marea schimbare?

A trebuit in permanenta si in mod insistent sa ma orientez si sa ma auto-sugestionez ca sunt capabila sa iau aceasta decizie, sa imi asum consecinta sociala a actului meu de a decide; sa imi iau suplimentar toata libertatea care o consideram necesara in vederea realizarii optiunii de a decide sau a nu decide. Era practic ultimul lucru pe care trebuia sa il mai valorific, in asa fel incat, sa transpun in realitate ceea ce au asteptat in mod constant ceilati semeni din partea mea si ceea ce eu imi stabilisem ca si ideal greu de infaptuit. Toate conditiile si mijloacele le-am calificat ca fiind unele favorabile si in acest sens, cu tot zelul si sarguinta, mi-am propus marea schimbare.
“...atata timp cit continui sa faci ce ai facut dintotdeauna, vei obtine ce ai obtinut intotdeauna...” a fost cel mai pretios mobil pe care l-am primit in derularea demersului meu de a-mi duce la indeplinire si preschimba in fapt real misiunea paroxistica, de altfel, mobil la care, in adevar, nu staruisem nicicand asupra-i in alte tentative trecute sau chiar si in momentul in care am stabilit noile premize, metode, prioritati necesare pentru marea schimbare.
Voi analiza doar doua argumentatii care stau la temelia procesului propriu de schimbare; ambele constau in actionarea asupra lucrurilor materiale: pe de o parte sub aspect cromatic iar pe de alta parte sub aspect variabil.
Am convingerea ca cel mai util punct de plecare ar fi o schimbare de culoare/decorare a lucrurilor materiale cu care vin imuabil in contact si care suficient mi-ar acapara preocuparile si ravna depusa in plinatatea actiunii mele; insa, ... pentru un ins ale carui aptitudini artistice si cromatice lipsesc cu desavarsire; pentru un ins care nu a pictat mai mult de o frunza de-a lungul intregii sale existente; care nici macar nu a desenat sau colorat vreodata si nici nu a manifestat vreun vag sentiment de curiozitate sau interes in acest sens, situatia poate sa devina extrem de complicata, iar primul punct de plecare ramane ca atare in pozitie de asteptare a unui nou start ... practic se dovedeste a fi cu neputinta de realizat. Asadar, odata cu posibila esuare a primei chestiuni sunt tentata a spune ca atata timp cat lucrurile au fost gri sau roz dintotdeauna, vor continua sa fie la fel intotdeauna.
A doua abordare se indreapta asupra activitatii de mutare in spatiu a lucrurilor si obiectelor care m-au inconjurat dintotdeauna; respectiva chestiune avand menirea de a modifica rezultatul, care se vrea distinct de ceea ce am obtinut intotdeauna; insa, ... pentru o entitate umana care nu si-ar putea imagina o noua ordine a lucrurilor existente in peisajul realitatii obiective, datorita vaditei absente a aptitudinilor, a neexersarii si a nefolosirii capacitatilor creative, sau in cel mai defavorabil caz datorita dezinteresului complet fata de astfel de manifestari in spatiul real, se poate ca situatia sa nu mai aiba vreo finalitate plauzibila in sine. Daca aceasta entitate niciodata nu a luat in calcul susceptibilitatea obiectelor de a fi re-aranjate, succesul acestei operatiuni ar insemna practic sa nici nu existe... Asadar, odata cu posibila esuare a celei de-a doua chestiuni, de asemenea, sunt tentata a spune ca atata timp cat lucrurile au fost gri sau roz dintotdeauna, vor continua sa fie la fel intotdeauna.
Secretul reusitei, fie el de ordin spiritual sau material, in speta, roz sau gri, consider ca ar consta in perseverenta, constienta si consistenta actului in sine; abordarea lui va fi cat mai detaliata, eterogena si non-idealista, astfel incat cumulul de eforturi fizice ori intelectuale sa prolifereze in marea schimbare ... iar daca spiritul este de tonalitate roz, materia nu poate fi decat gri ... iar daca spiritul reflecta asupra materiei, se produce marea schimbare.
Simona OPREA0 comentarii

miercuri, 26 mai 2010

Sa stii ce vrei!

In contextul in care simti ca ti-ai propus un tel prea indraznet sau doar unul spre care toate eforturile tale imediate vrei sa fie indreptate; ca vei necesita nevoia de sustinere din partea celorlalti si o vei resimti in mod stringent, acut; ca toate situatiile va trebui sa le transformi in mod favorabil in mijloace de a atinge acel scop,... “ai o lupta de dus .... daca crezi ca gasesti sprijin pe forum atunci ramai ... daca nu te ajuta cu nimic, atunci cauta in alta parte ... daca vrei doar sa socializezi , e ok si asa .... depinde de tine ce doresti si ce asteptari ai”, mi s-a spus la un moment dat fara prea multe menajamente si pot sa spun ca reflectia pe care o incerc in acest moment tinteste sa elucideze...gradul in care capabilitatea mea isi poate antrena intregul ansamblu de resurse psiho-socio-umane in vederea atingerii acelui scop in care nadajduiesc sa imi focalizez elanul. In aceasta ipostaza poti apela la orice metoda prin care sa te interconectezi cu lumea, sa relationezi, sa interactionezi, sa socializezi.
...ai o lupta de dus... asa incepe operationalizarea obiectivului ... intrucat fiecare lupta este cu atat mai importantă si merituoasă cu cat virtuozitatea dusmanului devine preponderent fatala, forta de materializare creste proportional cu dificultatea cuceririi lui iar angrenajul armelor se desfasoara intens de prolific.
...daca crezi ca gasesti sprijin pe forum atunci ramai ...poti usor sa gasesti un forum cu oameni binevoitori care sa iti ofere materialul necesar de discutie, informatii neutre, experiente traite, subiective, verificabile si tot arsenalul de potentialitate...hai ca se poate...sa capeti un plus de sprijin si un confort ca nu este atat de irealizabil pe cat puteai sa crezi, dar trebuie sa iti stabilesti in mod clar limitele intre care esti capabil sa te integrezi spre a urma o cale limpede sau dimpotriva sinuoasa de adaptare a stilului in vederea castigarii luptei.
... daca nu te ajuta cu nimic, atunci cauta in alta parte ....odata epuizata aceasta varianta, adica atunci cand ajungi sa iti dai seama ca ai nevoie de ceva mai mult decat bunavointa semenilor si interrelationarea perpetua, mai mult decat potentialitate, mai mult decat tot ce este suficient de mult, se impune ca gest disperat de eficient si ca masura optima sa te reorientezi, sa iti reevaluezi aptitudinile si capabilitatile, pentru a cauta altceva care sa poata functiona in parametrii autoimpusi.
... daca vrei doar sa socializezi , e ok si asa... da, exact! daca vrei sa socializezi incepi sa spui oamenilor ca DA! miza este o continua pofta de discutii, de nou, de retele, de oameni, de interese comune, de preocupari si nazuinte asemanantoare din punctul de vedere al scheletului pe care se ridica ulterior intregul edificiu semantic...si DA! incepi sa socializezi...sa descoperi ca spatiul se imbogateste intr-o noua dimensiune iar ego-ul percepe cu o dezirabilitate absoluta, cautarea insasi.
.... depinde de tine ce doresti si ce asteptari ai. In acest punct esti tu...te redescoperi, te reeduci, te recunosti si esti sincer cu tine...iti folosesti liberul arbitru de a alege sa nu alegi...iti programezi actul vointei, de a vrea sa nu vrei...sau dimpotriva, sa devii pozitiv, sa alegi, sa vrei, sa iti asumi efectul cauzelor care l-au produs, sa fii responsabil de consecinta actelor tale.
Trebuie doar sa stii ce vrei!
Simona OPREA0 comentarii

Iubirea patimasa...


            Vine, vine primavara… adopt un ton optimist in ceea ce mi-am propus sa scriu azi, tocmai in speranta de a fi mai aproape de renasterea naturii si in ideea de a alunga ganduri hibernale; asadar imi era dor de vremuri calde, de lumina, de echinoctiu, de fluturi, de pasari… de muzicalitatea primaverii in ansamblu, de dragoste de viata, de zambetul si bucuria acestui inceput de aprilie...
            Scriam anterior despre iubire, fie ea una reala, fie una virtuala, urma sa scriu despre modul in care o celebram fiecare dintre noi cu ocazia lui Valentin sau a lui Dragobete, cu ocazia lui 1 sau 8 Martie… insa probabil ar fi fost mult prea tipic si mult prea mecanic acest gest, asadar voi continua sa scriu despre… iubirea patimasa, cu atat mai mult cu cat trendul social ne inunda simturile vitale cu povesti de “esec amoros”.
            Cred ca sunt unul dintre multii romani care nu mai suporta efectiv sa deschida un radio sau un televizor si sa auda despre cele doua cazuri stupide si celebre de divort ale societatii actuale… nici macar nu vreau sa le numesc si nici sa starui asupra lor intrucat as avea sentimentul nefast ca imi pierd vremea si chiar nu intentionez asta, oricum cred ca stim cu totii ca media romaneasca a devenit un circ notoriu care promoveaza ori chiciul ori palavrageala inutila… nu mai vorbesc despre scena politica… acolo discutiile sunt cu un iz mult mai dur sau dureros si care nici macar nu ne este necesar… mai bine am pune cu totii mana pe treaba sau ne-am iubi cu credinta si am fi mult mai castigati… dar, anumite moravuri ne caracterizeaza pe deplin pe noi, cei care ne-am nascut sub aceeasi stea, vorba lui Pavel Corut.
            Revin ca atare la sindromul iubirii patimase… si schitez primele simptome care imi vin in minte in acest moment, fara a avea pretentia de a acoperi in totalitate subiectul. Iubirea prin natura trairilor pe care le implica este cel mai personal si cel mai individual sentiment si numai gradul de maxima subiectivitate ii da o amploare de nestapanit, de contopire a tuturor celeorlalte sentimente si coroborare cu spiritul. Iubirea patimasa  incepe sa se plamadeasca atunci cand exista un teren psihologic fertil, favorabil dezvoltarii procesuale a tuturor functiilor erogene; iubirea patimasa se manifesta in mod ireversibil si cred ca toti cei care au fost norocosi sa simta afecte similare au constatat mai devreme sau mai tarziu ca iremediabil vor incerca sa retraiasca “febra” unui moment de iubire din trecut, deoarece nici diversitatea si nici coloratura inrobitoare a acelor sentimente nu se vor regasi in unicitatea unui alt sentiment viitor sau care ar urma sa fie cel putin anticipat… si ma gandesc la caracterul ritmic al iubirii patimase. Din punct de vedere cantitativ, probabil ca multitudinea trairilor, afectelor si masa de sensibilitate sau aportul de dorinta, ravna si tentatie maximala conduc la supradimensionarea cotelor acestui gen de iubire. Iubirea patimasa este izvor de puritate spirituala, de originalitate in spirit, de libertate; este acel sentiment de eliberare si de devotament in acelasi timp; nu este dirijata de vointa si ratiuni, este in afara oricarei recompense sau asteptari, este doar senzatia coplesitoare de explozivitate.
            Pentru fiecare pamantean, iubirea patimasa reprezinta mai mult decat o simpla necesitate vitala, mai mult decat un tel spre a carui dobandire sa tindem, mai mult decat nazuinta sau visare, reprezinta natura noastra, modul in care suntem construiti sa fiintam, in care ne place sa ne transpunem, in care suntem fericiti sa ne reinventam.
Simona OPREA2 comentarii

marți, 8 februarie 2011

Iubire reala vs. iubire virtuala?


           Ceea ce m-a condus la ideea abordarii acestor doua tipuri de iubire este acelasi impuls care m-a facut acum o vreme sa disting intre nickname si identitate reala si extind ideea la realitate – virtualitate, facticitate - mentalitate, fara a avea intentia de a patrunde in toiul vreunui soi de teorie… ca atare ma voi limita la a explica aceste acceptiuni in termeni cotidieni, de simt comun, de existenta tehnologica, asa cum ne-am deprins in ultimele decenii… insa nu mi-am propus in acest articol sa iau in calcul si varianta hedonista versus placeri de tip virtual…
            Cum stiu eu iubirea reala si cum probabil s-a manifestat la fiecare dintre noi, in fiecare capitol al vietii, si dupa ce am simtit fiorii acestui sentiment clocotitor care poate fi acceptat ca singurul posibil, cu cea mai mare usurinta. Vorbesc aici de acel prim sarut care ne-a rascolit pe interior, pe exterior, care ne-a dat puterea de a visa si de a transpune erotismul propriilor senzatii in cele mai ardente mangaieri si atingeri; un zambet suav in coltul gurii, plin de intelesuri tacite, o forta noua pentru o realitate amoroasa incarcata de dorinte si idealuri, imbratisari patimase si sentimental de gol in stomac, de fluturi, de nou, de descoperire, de enigma, de secret, de sublim… Iubirea reala a fost si este acel liant care uneste lacrimi si pasiune, suflet si trup, bucurie si tristete, cumul de extaz si furnicaturi pana la cele mai indepartate extremitati fizice pe care le mai putem percepe in tumultul de emotie, vibratie, patima si pofta… asa cred eu ca resimtim iubirea…
           Fiintand insa informatic si tehnologic, prin iluzoricul de care ne forteaza sa devenim constienti aceasta noua veritate virtuala… se nasc iubiri a caror platforma de manifestare, sincer nu o vad… Din prea multa socializare, din prea mult contact cu tehnologicul se naste un fel de relatie frigida, lipsita de palpabil, lipsita de finalitate, un fel de “iubire mentala”, un fel de imaginatie subreda dusa la extrem, care are la baza doar dorinte neimplinite, refulari si in cele mai proaste cazuri frustrare. De multe ori am intalnit oameni care  isi traiesc false idile prin intermediul calculatorului si care isi alimenteaza ineficient pornirile din care cred ca rezulta decat dezamagiri si lipsa profunda a sentimentului de plenitudine. Ce poate sa insemne iubirea virtuala? intrucat sunt multi insi cei care isi iubesc partenerii de chat, de mess… care nazuiesc chiar la intalniri reale ca scop, care sufera o profunda deziluzie in momentul intercunoasterii si apropierii fizice reale, care constata ca fotografiile care au hranit aceasta iubire mentala au fost un aliat fals, contrafacut, ca webcam-ul avea si el partile lui de vina, ca omul pe care l-ai iubit in virtual poate fi un fanatic sau mai stiu ce trasaturi schizofrenice ar mai putea dezvalui si ma intreb in aceste ultime instante… cine ar mai intretine un foc erotic informatic?
           Pana la urma “momentul impacarii” intre iubirea reala si iubirea virtuala, consider ca este transformarea primeia in cea din urma… adica… fiecare individ, dupa ce a trait cel putin o singura data in aceasta viata o iubire reala… extinde cazul la mentalul virtual si traieste cu speranta, de altfel sincera,  ca prin iubirea virtuala isi va facilita calea catre iubirea reala si ca atare se poate sa ajungi sa traiesti o realitate prin intermediul unei idealitati… faptul ca necunoscutul impinge la trairi mai intense ar putea fi sau nu una din premise, cert este ca vrem iubire in orice conditii, dam toate cartile pe masa in favoarea ei, luptam pentru iubire, intretinem iubire, traim cu iubire… apropos… mai sunt cateva zile si o celebram, dar despre asta voi scrie in curand!...
Simona OPREA2 comentarii

Femeia - esenta vietii?

Portret de femeie... 
Femeia este natura, atitudine, desavarsire, dorinta dusa la extrem si pasiune implinita; este acel element universal care intretine focul, lava nascatoare de larva, compozit de rationalitate, posesivitate si frumusete in stare bruta; femeii ii este proprie finalitatea aparatului de reproductie prin bucuria de a naste vieti, de a stapani universul prin creatia ei si de a-si propaga sentimentele cu maiestrie, in scopul obtinerii celor mai pure si sublime placeri existentiale. Nasterea unui copil este o minune, iar femeia o face posibila prin prolificitatea naturii primare, acesta este sensul ei si mersul lumii, uniunea existentei in ansamblul renasterii umane. Principiul maternal o va propulsa mereu catre originea sentimentelor si placerilor instinctuale care au hranit evolutia fatului si au fructificat cele mai intime dispozitii genetice, astfel incat doar femeia este rodul si rolul trairii, omenirii, iubirii pe pamant.  
Femeia este o eterna declaratie de dragoste. In angrenajul realitatilor si necesitatilor ambientale, femeia isi gaseste suportul, motivele si mobilitatea in iubirea de sine, in consecventa cu care isi adora partenerul, in setea cu care isi alimenteaza amorul propriu, in puritatea si extravaganta gandurilor. Femeia gusta adevarata fericire prin prisma palpitatiei si a tumultului, traieste prin experienta iubirii absolute, este indarjita sa ofere si sa simta repetat placere; cu fiecare tremur fizic devine o cascada de senzationalitate amplificata, de intensa vibratie instinctuala, de libertate de manifestare. Voiosia si elanul femeii...nepretuite! 
Femeia reprezinta suma contradictiilor. Actioneaza cu dulce brutalitate de fiecare data cand se simte incoltita de lipsuri imateriale sau cand rutina devine realitate, pentru ca intotdeauna experimenteaza o multitudine de senzatii paroxistice. Freamata in absenta dorintei, dar iubirea neimpartasita o face dornica; spune nu, cand stie ca trebuie sa fie da; iubeste cand atinge pragul disperarii; se joaca cu propria-i personalitate; se daruieste cu entuziasmul primei incercari; se lupta cu himerele vointei cand are nevoie de confirmare; reneaga si uraste cand stie ca nu mai are nici o sansa; vrea atunci cand imboldul spiritual devine scopul materializarii; lipsita de protectie devine fiara; isi etaleaza seninatatea cu ostentatie in toiul intemperiilor; starneste in ceilalti fara eforturi deosebite un cumul de senzatii a caror intensitate este ridicata la rang de ucigator si imediat.  
Femeia este un omagiu. Fiecare femeie sporeste prin fertilitatea personalitatii proprii, isi dezvaluie cu mandrie transparenta caracterului, duce o lupta asidua cu pornirile tulburatorului amor propriu si cu toate ispitele evidente ale altor ratiuni dezirabile, dar cedeaza in patima si pathos atunci cand plinatatea sentimentului atinge cota celei mai inalte tensiuni. Femeia se poate abandona cu toata constienta pentru actul in sine, isi utilizeaza cu chibzuinta resursele egolatrice, se poate eschiva cu subtilitate in fata absurdului, dar poate da frau liber imaginatiei in perspectiva trairii cu frenezie a culminantei amoroase. 
Femeia este cea mai importanta creatie... este transcendenta vietii in realitatea lumii materiale, izvor vesnic de senzatii, de noutate, certitudine si idealitate. Frumusetea femeii este deplina: atat launtric ea se constituie dintr-un amestec de sentimente nobile si candoare, cat si fizic exterior, in toata splendoarea femeii se infatiseaza dezinvoltura si admiratie de o viata. 
Asa vad eu femeia... esenta vietii... un ideal!
Simona OPREA0 comentarii

Niciun comentariu: