Ma gandesc la unul dintre cele mai puternice sentimente pe care fiinta umana este capabila sa il genereze; sentiment care a dainuit timpurilor si s-a perpetuat de maniere distincte, cu intensificari nocive sau benefice; traire sufleteasca fundamental mistuitoare, pornire aprinsa sau ardoare latenta... amor propriu sau gelozie in cuplu? In acceptiunea mea subiectiva si pur personala, amorul propriu este totalmente distinct de gelozie; acesta este cel care o faureste cu toata priceperea si evlavia, de care, individualitatea umana poate da dovada in situatii limita.
Amorul propriu subzista in fiecare dintre noi dar se manifesta cu specificitatea launtrica a fiecaruia dintre noi... atunci cand suntem incurajati sa simtim cu toata claritatea ca suntem buni, frumosi, destepti; ca avem parte de bunuri, de lucruri, de bucurii, de iubiri, de tot arsenalul care decurge din starile de multumire, de impacare cu noi insine, de perfecta osmoza cu binele...exact in acele momente egotismul triumfa si impinge la suprafata o serie de trairi subliminale, intrucat, asa cum am sustinut intotdeauna, binele si raul coexista; in acelasi fel o fac si sentimentele. Amorul propriu ne alimenteaza grosier inclinatia de a ne supraestima actiuni, valori personale, interese astfel incat sa putem ajunge la performanta de a intensifica in mod violent linistea trairii de sine. Unii dintre noi, in momentele noastre de glorie incercam o avida preocupare asupra propriului ego, facandu-i in mod exacerbat si idealist un cult, menit sa il ridice la rangul de centru al universului; acest lucru fiind tocmai motorul care pune in functiune cu mai multa viabilitate procesul geloziei pe pamant.
Gelozia, in senzationalitatea trairilor pe care le implica si ulterior le declanseaza... este o eruptie vulcanica de dorinta, pasiune, exces de zel, pizma, ravna, durere psihologica; toate acestea, obsedant materializate prin furie, disperare si iubire de sine in detrimentul personalitatii sau intereselor celuilalt, afectandu-i cu nonsalanta drepturile si culpabilizandu-i pornirile si comportamentele. Fenomenul geloziei se plamadeste din aluatul neincrederii, atitudine care se naste pe fondul presupunerii ca fiinta iubita iti inseala asteptarile, ca devine necredincioasa, stimul care induce o traire sufleteasca intens chinuitoare, ale carei efecte izbucnesc brusc, isteric, violent si tendentios. Intregul for interior al fiintei umane, din teama de a nu-si pierde partenerul de cuplu pe care il iubeste cu infinita exaltare si devotament, lupta sa produca o forma de energie noua, cu rolul de a anihila dorintele sau tendintele celuilalt de a trada fidelitatea si statornicia cuplului; desi, in prezentele conditii relatia este profund devastata, iar senzatia de pierdere sau ruptura este dogoritor de iminenta. Intregul confort psihologic este modificat ireparabil iar partenerul gelos isi hraneste ramasitele de amor propriu cu ganduri meschine, atitudine aparent obedienta, ritm accelerat de nervozitate, toate acestea devenind determinantele propriei sale halucinatii, ma refer in special la momentul in care individul nu mai rationeaza lucrurile corect si real, traieste in iluzie completa, isi imagineaza himere, pierde efectiv controlul asupra siesi; drept consecinta depinde numai de vointa si taria celui incriminat de a readuce linistea si de a inabusi revolta interioara a gelosului.
Ca permanenta, consider ca accesele de gelozie sunt numai temporare, pe perioade scurte, in majoritatea cazurilor pot fi iscate dintr-o perceptie difuza, ambigua si poate insuficienta a oamenilor si actiunilor lor, de nemultumirea egoistă provocata de evolutia succeselor sau calitatilor persoanei iubite, senzatie profunda de ciudă, concretizata in revolta personala, razbunare acida si nefondata in acelasi timp, senzatie de sfarsit de lume…
Comentarii
Trimiteți un comentariu