Vine, vine primavara… adopt un ton optimist in ceea ce mi-am propus sa scriu azi, tocmai in speranta de a fi mai aproape de renasterea naturii si in ideea de a alunga ganduri hibernale; asadar imi era dor de vremuri calde, de lumina, de echinoctiu, de fluturi, de pasari… de muzicalitatea primaverii in ansamblu, de dragoste de viata, de zambetul si bucuria acestui inceput de aprilie...
Scriam anterior despre iubire, fie ea una reala, fie una virtuala, urma sa scriu despre modul in care o celebram fiecare dintre noi cu ocazia lui Valentin sau a lui Dragobete, cu ocazia lui 1 sau 8 Martie… insa probabil ar fi fost mult prea tipic si mult prea mecanic acest gest, asadar voi continua sa scriu despre… iubirea patimasa, cu atat mai mult cu cat trendul social ne inunda simturile vitale cu povesti de “esec amoros”.
Cred ca sunt unul dintre multii romani care nu mai suporta efectiv sa deschida un radio sau un televizor si sa auda despre cele doua cazuri stupide si celebre de divort ale societatii actuale… nici macar nu vreau sa le numesc si nici sa starui asupra lor intrucat as avea sentimentul nefast ca imi pierd vremea si chiar nu intentionez asta, oricum cred ca stim cu totii ca media romaneasca a devenit un circ notoriu care promoveaza ori chiciul ori palavrageala inutila… nu mai vorbesc despre scena politica… acolo discutiile sunt cu un iz mult mai dur sau dureros si care nici macar nu ne este necesar… mai bine am pune cu totii mana pe treaba sau ne-am iubi cu credinta si am fi mult mai castigati… dar, anumite moravuri ne caracterizeaza pe deplin pe noi, cei care ne-am nascut sub aceeasi stea, vorba lui Pavel Corut.
Revin ca atare la sindromul iubirii patimase… si schitez primele simptome care imi vin in minte in acest moment, fara a avea pretentia de a acoperi in totalitate subiectul. Iubirea prin natura trairilor pe care le implica este cel mai personal si cel mai individual sentiment si numai gradul de maxima subiectivitate ii da o amploare de nestapanit, de contopire a tuturor celeorlalte sentimente si coroborare cu spiritul. Iubirea patimasa incepe sa se plamadeasca atunci cand exista un teren psihologic fertil, favorabil dezvoltarii procesuale a tuturor functiilor erogene; iubirea patimasa se manifesta in mod ireversibil si cred ca toti cei care au fost norocosi sa simta afecte similare au constatat mai devreme sau mai tarziu ca iremediabil vor incerca sa retraiasca “febra” unui moment de iubire din trecut, deoarece nici diversitatea si nici coloratura inrobitoare a acelor sentimente nu se vor regasi in unicitatea unui alt sentiment viitor sau care ar urma sa fie cel putin anticipat… si ma gandesc la caracterul ritmic al iubirii patimase. Din punct de vedere cantitativ, probabil ca multitudinea trairilor, afectelor si masa de sensibilitate sau aportul de dorinta, ravna si tentatie maximala conduc la supradimensionarea cotelor acestui gen de iubire. Iubirea patimasa este izvor de puritate spirituala, de originalitate in spirit, de libertate; este acel sentiment de eliberare si de devotament in acelasi timp; nu este dirijata de vointa si ratiuni, este in afara oricarei recompense sau asteptari, este doar senzatia coplesitoare de explozivitate.
Pentru fiecare pamantean, iubirea patimasa reprezinta mai mult decat o simpla necesitate vitala, mai mult decat un tel spre a carui dobandire sa tindem, mai mult decat nazuinta sau visare, reprezinta natura noastra, modul in care suntem construiti sa fiintam, in care ne place sa ne transpunem, in care suntem fericiti sa ne reinventam.
Comentarii
Trimiteți un comentariu