Incep sa scriu cu gandul la indemnul hedonist… pentru ca toti oamenii pe care i-am intalnit in ultimele zile isi amintesc cu un soi de emotii, placere, regrete si alte sentimente de genul despre tinereti de altadata, despre bucuria sociala generic vorbind, cand a venit vorba de moartea marelui Adrian Paunescu. Personal, nu pot sa spun ca m-a miscat prea mult nici fenomenul unei morti firesti, intrucat exact asa am perceput-o; nici potentialul liric al acestuia, poate si datorita faptului ca nu am prins a trai in plin acele vremuri de restriste comunista in care delectarea simturilor prin intermediul cenaclului facea cetatenii sa tresalte, sa vibreze etc.
Niciodata nu ma stiu a fi trait in umbra trecutului, nici macar nu am staruit prea mult asupra celor duse, in sensul ca am fost mai mult absorbita de prezent, de ceea ce vreau acum sa fac si cum vreau acum sa simt realitatea, cum ma bucur de emotia momentului si cum o proiectez in viitor, sau o prelungesc voit si constient sau cum o pot amplifica… au fost si sunt ratiunile dupa care imi ghidez cursul.
In ultimele zile toata lumea a fost atat de intens si vizibil “marcata” de pierderea maestrului, incat pe unde am iesit se vorbea numai despre subiectul in cauza, despre cat de multe amintiri le-a trezit, despre cum si ce si in ce mod… nu stiu sa inteleg si ma oboseste la maxim atitudinea celor care traiesc pe seama amintirilor, nici macar rabdare nu am sa ascult… Mi-am atribuit in acest sens calificative de superficialitate si egoism… poate pe buna dreptate, deoarece, evident ca am si eu amintiri, insa nu am recurs deloc la ele, cele placute au trecut si daca s-ar repeta in acest moment, cu siguranta nu ar mai avea acelasi efect si nu ar mai implica aceleasi trairi. Daca au fost amintiri neplacute, la fel, nu cred ca am timp sa ma intorc asupra lor… poate ca am invatat la momentul respectiv ce sa cataloghez ca bun sau rau si nu e nevoie sa fac mereu o introspectie in trecut.
Subit, poeziile lui au devenit mari capodopere, i se recunoaste genialitatea pe structura unei permanente intelectuale superioare, ma astept ca in scurt timp sa fie introdus in manualele de scoala ale generatiilor foarte tinere si sa li se ceara invatarea silita, de vreme ce de-a lungul ultimilor ani in manuale au fost introdusi si alti poeti, prozatori de factura slaba si fara prea mult fundament inteligibil, dar sunt propulsati cu vesnica admiratie de batranii facatori de “legi”. In fiecare zi am senzatia ca acest popor si-a meritat si in continuare isi merita soarta, atat timp cand inca isi plange trecutul si duce dorul timpurilor de altadata. Putini sunt cei care se mai bucura de micile sau marile bucurii ale momentului pentru ca toti au ramas cu invatatura si conservatorismul timpurilor in care egalitatea dadea mediocritatea. Intr-adevar vorbesc de generatiile care ne-am nascut in acea infloritoare epoca de aur, insa intre marea masa sunt si oameni care au capatat vederi largite, au dobandit valente noi de raportare la lume, care manifesta o alta deschidere la internationalitate.
Romanilor, nu le-a fost bine nici in epoca de trista amintire, nici mai nou in Uniunea Europeana. S-au plans mereu. Pe unde mergi… ii vezi cum regreta chiar si faptul ca s-au nascut. Totul este in defavoarea tuturor, dar nimeni nu misca un deget. Si ma intreb in consecinta cum poate o astfel de natie sa ajunga la performanta, la corectitudine, la pragmatismul zilei de azi sau este acesta un obiectiv realizabil, tangibil?
Adica putem sa ne dam o clipa silinta de a trai clipa respectiva? Putem ramane singuri cu noi si putem sa ne evaluam corect din punct de vedere al capabilitatii? Putem afla ce stim sa facem practic cel mai bine fiecare? Vrem oare sa ne cunoastem sau interesul este doar de a-i cunoaste pe ceilalti si de a le aplica etichete?
Comentarii
Trimiteți un comentariu