Ma gandeam ca avem posibilitatea de a evada din chingile realitatii, atunci cand intr-adevar ne dorim aceasta eliberare; independent de conditiile si relatiile pe care le dezvolta rutina zilnica cu constiinta noastra si ma intreb cu insistent nesat, cum poate fi acest lucru imediat realizabil, nesupus vreunui soi de restricţie, fara vreun strop de sentiment de culpa.
Ce inseamna de fapt aceasta evadare? ... in primul rand o voi trata ca o detasare de spatialitate, incluzand aici aspecte materiale, inrobitoare, obiecte de uz, de toate felurile; iar in al doilea rand o situez in afara temporalitatii, a succesiunilor multiple de fenomene si momente perpetuu curgatoare, de intensitati inegale si acut imprevizibile.
Existenta noastra este eminamente circumscrisa spatiului in care traim, actionam, ne relaxam ... acele locuri, cadre, corpuri, pamanturi in care se produce miscare, transformare, in care se intensifica si valorifica afecte, ratiuni care capata valorizare profund subiectiva, toate acestea preced in mod suveran experienta noastra in spatiu. Pe de alta parte, coexistenta obiectelor cu lumea reala se reliefeaza in toata obiectivitatea fondului promovand cu desavarsire universalismul existentei materiale. Acesta este punctul in care subiectul, coplesit de generalizare si obiectivitate, de tot ce nu se produce exclusiv datorita trasaturilor sale esentiale de vointa sau caracter, din neputinta de a-si promova impartialitatea si subiectivismul, refuleaza iremediabil in detasarea de ambianta comuna, el manifesta cu o rezistenta de invidiat dorinta de evadare spatiu.
Existenta noastra este neconditionat delimitata in timp, un anumit timp al fiecaruia, turbulent, cu menirea sa aduca haos si diversitate ori dimpotriva placid, cu rol de constanta, ordine si unitate. Este modul in care incercam sa reducem exemplul supravietuirii la evolutie, la ascendenta optimista a starii de bine, a superlativelor de tot felul pe care le inseram cu nonsalanta in comportamentul, atitudinea si tendintele pe care le exprimam in sanul duratei si a spiritualitatii traiului uman in sine. Simtim in permanenta ca atingem praguri evolutive de suprema importanta, pentru ca odata atinse, sa ne reorientam asupra altora superioare, astfel incat sa obtinem cu superficialitate certitudinea ca am reusit ceea ce ne-am propus iar timpul a fost de partea noastra; fie doar ca acel accesoriu care ne confirma trecerea prin subzistenta temporala. In acest fel timpul se scurge lasand in urma sentimente, satisfactii si alteori momente regretabile, esecuri de mult uitate, tot acel tom de amintiri de care vrem sa ne detasam cu lejeritate in timp.
Voi transpune asupra mea intreaga incursiune in reflectia asupra spatialitatii si temporalitatii, deopotriva. Voi ridica la apogeu dorinta mea de evadare din spatiul meu ... de a ma preschimba consistent sub aspect material intru totul. Voi inalta la paroxism aspiratia mea launtrica de evadare din timpul meu ... de a resimti alte coordonate laice, in esenta.
Ma detasez iluzoriu de tot ce am trait de-a lungul timpului, distinct de orice forma de cunoastere bazata pe experienta sau principii vetuste, dincolo de rezultatele si satisfactiile oricarei experiente posibile ... ma metamorfozez material in toata chintesenta acelui strat superior al scoartei terestre, cel mai diafan cu putinta, astfel incat sa ma cuprind in acel recipient stralucitor miraculos incolor prin care sa am puterea sa masor trecerea si sa durez doar asa ... ca o clepsidra...
Comentarii
Trimiteți un comentariu