Despre sinucidere

Schimbarile ne pandesc la tot pasul, nu as fi crezut vreodata ca o sa abordez problema sinuciderii din vreo perspectiva, se pare insa ca nu sunt suficient ancorata in aceasta realitate, ca rezultat al superficialitatii cu care am gandit in trecut astfel de actiune, de vreme ce aceasta exista de atata timp iar oamenii chiar isi fac planuri si o infaptuiesc cu toata libertatea.

Sinuciderea constituie schimbare.

Taria de caracter in orice grad, scazut sau dimpotriva ridicat s-ar manifesta, labilitatea psihica, inadaptarea la strictetea normelor sociale sau la rigiditatea intregului sistem, fara a mai lua in calcul ipocrizia ca premiza... nu stiu cate surse, cati factori pot exista pentru analiza acestui act... intrucat nu se pune in mod clar problema vreunei justificari sau explicatii plauzibile din punctul de vedere al infaptuitorului, dar undeva in adancul motivational al crezului uman trebuie cu siguranta sa existe.

In fiecare zi este plina mass-media de astfel de cazuri, unele celebre altele situate la polul opus in pragul saraciei si opresiunii sociale, cazurile sunt oameni care par ca actioneaza o viata dupa cele mei comune legi si cutume ale rationalului si care datorita unor circumstante nepermisive, agravatoare, ajung victime ale acelorasi legi si isi pun capatul zilelor in mod elegant de brutal. Orice tip de literatura de specialitate ar fi tratat infinit aceasta cazuistica, fara pretentia de a face-o in mod exhaustiv, imi da senzatia ca nu este decat putin mai mult decat teorie, abstractie... conceptualitate pura.   

Ma intreb cat de patologici putem fi in momentul in care decidem sa dam curs gestului... cat de disperati sau fericiti putem ajunge. In momentele de maxima disperare, durere, nesansa de a intrezari vreo umbra de optimism, este posibil sa ne repezim asupra primului flacon de substanta toxica si sa inghitim cu sete pentru a elimina in mod curajos continuarea faptelor destructive? Sau, datorita unei fericiri puternice care ne-ar hrani atat orgoliul cat si trairea momentului cu o maxima exaltare si beatitudine, constituindu-se ca arhi-suficient crezului nostru, sa ne permnitem sa ramanem asa pentru eternitate si in acelasi mod sadic sa ne autodistrugem? In ambele cazuri, iesirea din camasa de forta a realitatii se face intru eliberarea pe celalalt taram, in care cautand nemurirea, ajungem sa il percepem ca avand gustul raiului... satui de iadul pe acest pamant.

Cred ca in cazul unei labilitati psihice, sfarsitul se produce mult mai rapid, cu o rezolutie morbida de inalta cota, moment prielnic lipsei de discernamant in care proaspatul sinucigas se arunca cu toata evlavia de care a fost capabil o viata, astfel incat indarjirea de a trai este direct proportionala cu radicalitatea si iutimea executiei. Imaginea noastra dinaintea mortii? ... probabil aceeasi cu care ne-am conformat in aceasta viata, probabil ipohondrie dusa la extrem, nebunie, impuls, suprematia negativismului...

Sunt sinucigasii oameni normali, sunt asociali, sunt bolnavi, sunt preaplini de egocentrism, sint victime sau calai? Pot fi orice...atata timp cat fiecare dezvolta o maniera particulara de a pune capat fiintarii, un timp anume in care se produce renuntarea, un gest care intotdeauna arata faptul ca au fost atat de inaltatori incat au reusit sa o faca aici ma refer la ravasele lasate urmasilor cu rol de explicatie... fiecare om dezvolta caracteristici proprii ale procesului de sinucidere, dar care analizate la nivel de ansamblu coincid de la om la om tocmai pentru ca cei care recurg la acest gest sunt o categorie... acea categorie a celor care renunta pentru eternitate la efemeritatea traiului fizic, acea turma care isi asuma uciderea sinelui... care alege sa moara...